Povestile lui Pacala – MOSTENIREA

Povestile lui Pacala de Petre Dulfu 

Capitolul I 

MOSTENIREA 

Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multa!

(Sanatate, de la Domnul, celor care ma asculta!)

Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Romanii,

Intr-un sat, traia – se zice – un mosneag, ce-avea trei fii.

Cei mai varstnici, de! ca lumea! cand mai buni si cand mai rai,

Cand mai dezghetati la minte, cand mai prosti, sarmani de ei.

Cel mic insa… alta fire! Suflet bun, dar mult poznas.

Ca sa faca el vreun lucru, cum se faptuieste, as!

Toate le facea sucite si pe dos, de te-cruceai.

Un natang, un gura-casca iti parea – cand il vedeai.

Ii ieseau la capat insa toate-asa de minunat,

Ca, de fapta-i savarsita, locului stateai mirat.

O placere-avea: de lacomi, de neghiobi, sa-i raza-n lege!

ai, ca el, la gard prostia cine mai stia s-o lege?

„Nazdravan!“ ziceau o seama. Altii: „Ba e un ticnit!“

Iar la urma, toti: „Pacala“ oamenii l-au poreclit.

Intr-o zi, batranu-si cheama fiii langa pat: – Mi-e rau!

Mi-a venit pesemne ceasul… Ramaneti cu Dumnezeu!

As fi vrut, la despartire, sa va las ceva stransura,

Ca eu stiu ce greu o duce un sarac… si cate-ndura!

Dar in lume nu-i pe vrute, faci atat cat ti-e puterea.

Dupa ani de straduinte, doar o vaca mi-e averea.

Stapaniti-o pe Joiana, voi, baieti, cand n-oi mai fi;

Intre voi, ca frati d-un tata, impartiti-o cum veti sti!

Zise, si vroia-nainte sa-si urmeze cuvantarea.

Nemiloasa moarte insa i-a curmat pe veci suflarea.

Dupa ce l-au dus la groapa, baietanii… ce sa faca?

Intre dansii cum sa-mparta, trei feciori, o biata vaca?

Cel mai mare, una, doua, staruia ca numai lui,

Lui i se cuvine vaca si ca n-o da nimanui;

Fiindca el doar-a-ngrijit-o, de pe cand era vitea!

– Ba sa fie cu iertare! mijlociu-i raspundea.

Drept la vaca, eu am singur, scumpe frate! ma-ntelegi?

Ca de treburile casei eu vazut-am, ani intregi.

Si pe bietul tata, cine? cat a stat bolnav in pat,

Pana cand inchise ochii, – nu tot eu l-am cautat?

D-alde-acestea multe inca cei doi frati isi tot spuneau,

Iar Pacala?… sta deoparte, i-asculta cum se sfadeau.

– Ho! grai-n sfarsit al mare, ca s-aduna lumea-n drum!

Ia sa ne-mpacam mai bine.

– De! sa ne-mpacam! dar cum?

– Lesne!… Pan’ sa vie vaca de pe camp, de la mancare,

Hai cate-un ocol in curte sa ne facem fiecare.

Si-ntr-al cui ocol va pune dansa mai intai piciorul,

Din noi trei, acela singur ii va fi stapanitorul.

– Haidem, zise mijlociul. Zau, cuminte socoteala!

Unde i-o placea Joianei!…

– Dar tu, ce zici, mai Pacala?

– Ce sa zic? raspunse-acesta. Fie cum ati chibzuit!

„Bun detot! cel mare-n sine se gandeste multumit.

Eu, o sa-mi asez ocolul langa poarta chiar, colea.

Las’ ca stiu eu pe Joiana cum s-o trag in partea mea!“

Mijlociul, tot cam astfel se gandea si el sa faca.

Si-amandoi, c-un „Doamne-ajuta“, grabnic in padure pleaca.

Taie, cara la spinare: fagi mai tineri si stejari;

Din stejari, din fagi, cu barda, lati isi fauresc si pari.

Si-nspre sear-aveau in curte amandoi cate-un ocol,

Chiar cum intri, langa poarta. He, dar cum? Ocolul gol?

Ce sa cate-n el Joiana?… Fuga!… in ocoluri pun

Si nutret: otava unul, altul: fan de cel mai bun.

„Iac-asa!… sa-i placa vacii!…“

Iar Pacala, al lor frate?

Sub un plop in vremea asta s-odihnea trantit pe spate.

Numai cand vazu ca dansii ispravit-au munca grea,

Merse si el de-si aduse, din huceag, ce-i trebuia:

Ramuri tinere-nfrunzite, de rachita, de stejar;

Si-njgheba din ele-acolo pe-apucatele-un frunzar.

Povestile lui Pacala - Mostenirea

Doar atata… alt-nimica inauntru n-a mai pus.

Soarele-asfintea departe, dup-o culme din apus.

Si Joiana, iat-o, vine de la camp spre cas-alene.

A intrat pe poarta-n curte. Ei, acu-i acu, mai nene!

Peste cine-o da norocul? Fratii, muti privesc la ea.

„In ocolul meu intra-va…“ cel mai mare se gandea.

Tot asa si mijlociul… As! spre-ocoalele cu fan

Ea se uita-abia in treacat, mirosindu-le putin.

Apoi, haide, la frunzarul lui Pacala drept se duce,

Intra vesela si-ncepe frunze tinere sa-mbuce.

– Ha-ha-ha!… vedeti? Pacala incepu razand sa zica,

Dupa prea mult cine-alearga, se alege cu nimica.

Fratii-i tremurau de ciuda; insa… ce puteau sa faca?

Si-a ramas din ziua ceea singur el stapan pe vaca….
continuare Povestile lui Pacala – MOSTENIREA

Continuare Povestile lui Pacala – MOSTENIREA

Lasă un răspuns