Concurs Pom Bar

pomBar

Exista un Concurs Pom Bar – unde poti sa castigi premii interesante!

Modul prin care te poti inscrie in campanie:

► Cumpara un produs din gama pufuleti Pombar din magazinele partenere
► Inscrie-te cu numarul bonului fiscal pe site-ul pom-bar.ro si
completeaza corect formularul de participare cu datele personale

concurs Pom Bar

Concursul se desfasoara in perioada de 1 martie si 30 martie 2022.
Pentru detalii din regulament acceseaza www.pom-bar.ro – Vezi promotia zilei!

Participa la Concurs Pom Bar si ai sansa sa castigi prin tragere la sorti:

► Set laser x10 premii

Rezumat Noroc cu domnul Terupt

Rezumat Noroc cu domnul Terupt 
text dupa cartea scrisa de Rob Buyea
– povestire pe scurt – idei principale –

Ultimut an la Scoala din Snow Hill ii forteaza pe elevii
domnului diriginte Terupt sa se maturizeze instant. 

In timp ce Alexia se straduieste din rasputeri sa descopere
secretele copiilor mai mari, Anna, Jeffrey si Danielle sunt
pusi pe neasteptate in fata unor noi responsabilitati. 

Peter, in schimb ar face orice ca sa opreasca timpul in loc,
chiar daca asta inseamna sa ramana repetent. Luke afla ca
lucrurile pe care le inveti la scoala nu te ajuta doar sa iei note mari.

Jessica recompune cu rabdare piesele trecutului misterios al domnutui Terupt. 

Rezumat Noroc cu domnul Terupt

Invatatorul lor este si el in pragul unei mari schimbari, fiindca intr-o zi
se intampla un accident si domnul Terupt intra in coma timp de mai multe luni. 

Copii sunt foarte abatuti de la accident incoace, dar isi gasesc puterea de a spera.

Oare vor avea cu totii parte de un final fericit? continuare rezumat Noroc cu domnul Terupt

Heidi rezumat capitolul 1

Heidi rezumat capitolul 1

Heidi rezumat capitolul 1

povestire pe scurt

O poveste despre o fetita care vine impreuna cu
matusa ei Dete in satul de munte Dorfli. Matusa nu
mai poate avea grija de nepoata sa Heidi pentru ca
tocmai a primit o oferta de munca si o duce pe Heidi
la bunicul ei, un batran ursuz care s-a mutat din sat si
care acum traieste intr-o cabana de munte. Dete care a
crescut-o pe nepoata sa Heidi de la varsta de un an, de
cand aceasta a ramas orfana, este acum obligata sa o paraseasca. 

Heidi rezumat capitolul 1

Pe la cabana trece si un baietel pe nume Peter, un ciobanas
de unsprezece ani care este pastorul caprelor din sat. Peter
locuia intr-o cabana darapanata impreuna cu mama
si bunica lui….continuare

15 Moara Cu Noroc capitolul XV

15 Moara Cu Noroc capitolul XV

15 Moara Cu Noroc capitolul XV 

pdf de Ioan Slavici 

Era in amurgul serii. Peste zi fusese cald ca in zilele de vara, si acum, pe la

asfintitul soarelui, se simtea un fel de greutate in aer; deodata se facu rece si

incepu sa bata vantul si sa aduca niste nouri de la rasarit, sa-i intinda la dreapta si

la stanga si sa-i mane mereu inainte spre apus.

De departe, ca din fundul pamantului, se auzea din cand in cand cate un tunet

molcom si iar se pierdea-n tacerea amurgului.

Lica sedea la masa, cu paharul inaintea sa, de vorba cu Ana, dar neastamparat si

tragand mereu cu urechea la cainii ce latrau in departare ca si cand s-ar apropia

cineva, om necunoscut, cu care cainii nu sunt deprinsi.

Serparul plin de galbeni, pe care il deschisese catva timp dupa plecarea lui Ghita,

era aruncat jos la picioarele patului.

– Asa crezi tu acum, grai Ana, care sedea in cealalta parte a mesei, fata in fata cu

el.

15 Moara Cu Noroc capitolul XV

– Asemenea lucruri nu se cred, raspunse el cam necajit; ele se simt. Ziceam ca

dac-as voi sa plec, mi-ar fi greu sa ma despart de tine. Mai multa dovada nu-ti

trebuie decat ca ti-o spun, fiindca oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu

prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea ma socoteste om rau la fire

pentru ca stiu sa ma stapanesc in toate imprejurarile; nici acu n-o sa-mi pierd eu

sarita.

Graind aceste, el privi cu ciuda la dansa, apoi se ridica. Ana se ridica si ea.

– Ce-i? intreba ea speriata. Ce ai de gand?

– Eu ma duc, raspunse el, si scoase traista cu scule din dosul lazii.

– Nu poti sa te duci si sa ma lasi pe mine singura si asa cum sunt.

– Trebuie sa ma duc si nu vreau sa raman, zise el punandu-si palaria in cap.

Ana isi opri rasuflarea; ii era ca si cand nu el ar pleca, ci ea insasi ar fi data cu

rusine afara din casa, in mijlocul drumului, unde toti trecatorii isi intorc fata de la

dansa.

Cand il vazu dar ca pleaca, ea isi infipse amandoua mainile in bratul lui si-i zise cu

linistea incordarii:

– Daca te duci si te duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad; nu pot sa mai

dau fata cu el!

– Ei! ce sa fac eu cu tine!? ii raspunse el, si-o dete, asa cam cu sila, cu cotul la o

parte.

Ana se retrase si ramase cu ochii la pamant si neclintita in mijlocul casei, apoi,

intr-un tarziu, isi ridica ochii la el, ca si cand ar voi sa-i zica: ce mai stai? ziceai ca te

duci!?

Inalt, cu mustata lunga, alba ca varul la fata neted rasa, cu traista plina de scule

pretioase in mana si cu palaria rotunda peste pletele rasucite, Lica statea infipt in

pamant inaintea ei.

– Si parca vad cu ochii cum ai sa te impaci cu el si sa-ti versi toata mania adunata

in sufletul tau asupra mea, zise el, apoi se intoarse in calcai si se departa cu pas

iute si marunt.

Peste putin el trecea calare pe murgul sau fugaret la deal spre Fundureni,

manandu-si calul sau intins ca si cand s-ar sti gonit de moarte.

Ploaia incepu sa cada in stropi mari, tunetele incepura sa rasune de-a lungul vaii

cu niste zguduiri puternice si tot mai puternice; fulgerele sfasiau mai in lung, 

pentrecute si tot mai pe-ntrecute noaptea cazuta in pripa; iar Lica gonea cu fraul

slobod si plecat spre gatul calului, incat trecea ca blestemul pamantului printre

siroaie indesate, printre tunete si fulgere.

Pe cand sosi in preajma satului, ud pana la piele si obosit si ametit de bautura, de

petrecerea fara de frau si de neastamparul sufletului sau, el tremura in tot trupul

si abia se mai tinea in scari.

Si totusi, parca-i venea sa-si schimbe calea si sa se intoarca iar la Moara cu noroc.

De femeie m-am ferit totdeauna, si acum, la batranete, tot n-am scapat de ea!

zise el, apoi o lua la dreapta, pe langa sat, ca sa iasa la padure si sa-si caute un

adapost; dar, sosind in dreptul bisericii ce statea singura si parasita la cateva

impuscaturi deasupra satului, el isi opri calul si privi cu veselia gandului bun la usa

cea mare.

Fara de a se mai gandi, sari din scari, apuca usa bisericii cu aman- doua mainile si

se izbi in ea, ca sa-i rupa zavorul, sa o scoata din tatani, in sfarsit, sa o sparga.

Usa se zgaltai, incat rasuna toata biserica goala, dar ea nu ingadui cu una, cu

doua, si trecu timp la mijloc pana ce samadaul izbuti sa intre.

Acum era la adapost. Ploaia se varsa siroaie si se batea de acoperamantul bisericii;

ferestrele mari zanganeau mereu sub zguduitura trasnetelor; fulgerele luminau

intruna chipurile sfintilor, ce priveau tinta cu ochii lor nemiscati la omul abatut din

cale, care venise sa tulbure linistea sfantului locas.

Lica nu vedea si nici nu auzea nimic. El trecu, ducandu-si calul de capastru, spre

altar, isi lega calul de strana de la dreapta, apoi intra sa-si caute in altar ceva, o

haina preoteasca, vreun stihar, in sfarsit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine,

si alta, pe care s-o arunce pe cal, caci bietul dobitoc tremura de frig.

El astepta un fulger, ca sa poata vedea cele de primprejurul sau. Erau niste toale

pe un cuier la dreapta, era acoperitoarea de pe altar si erau perdelele mari de la

usa din mijloc a altarului.

El trase, inainte de toate, acoperitoarea de pe altar si se duse de o arunca asupra

calului plin de spume.

Acum se simtea mai tihnit si, intorcandu-se iar spre altar, ca sa rupa perdeaua de

la usa, el incepu sa simta mirosul tamaiei si al facliilor de ceara ce arsesera peste

zi si parca-i venea greu de ceea ce voia sa faca. Gandurile, care il parasisera din

clipa intrarii sale in biserica, iar se ivira unul cate unul in mintea lui. Vedea pe Ana,

pe Ghita si pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum asa, cum vezi mai

nainte de a dormi, una peste alta, o lume intreaga, si de cate ori calul isi batea

copitele in pardoseala de piatra, il trecea un tremur de ingrijare, caci multe facuse

in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese.

El apuca perdeaua de un colt si o smuci cu o opintire indaratnica, ca s-o traga la

sine.

Perdeaua era insa groasa si captusita cu matase si nu ingadui. El o smuci cu

indoita putere. Perdeaua incepu a se destrama cu un fosnet ascutit si patrunzator,

si acest sunet era asa de tare, de aspru si de sfasietor, incat il razbatea ca un

junghi prin creieri pana in maduva oaselor si-l facu sa scape din mana perdeaua

pe jumatate rupta si sa ramaie cuprins de fiori si impietrit la usa altarului.

Inspaimantat, el singur nu stia de ce, facu un pas inapoi si privi tragandu-si capul

intre umeri, imprejurul sau.

Nu era nimeni aici, nici o suflare omeneasca, nici un ochi sa-l vada, nici un glas

care sa-l dea pe fata, nici o minte care sa treaca peste a lui, nimeni si nimic decat

tacerea, mirosul de tamaie si de faclii, sfintii de pe pereti si bataia din cand in cand

a copitelor de cal in piatra de pardoseala. Era insa un gand care aici trebuia sa-i

vina oricarui om: ca este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si le lumineaza

mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste, pentru ca

ea pune sirul intamplarilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l

scapase de atatea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si intuneca pe a celorlalti;

cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice.

Dar nu! el voia sa aiba perdeaua; voia sa o taie cu cutitul, ca sa nu ii mai fosneasca

in urechi. Insa cutitul ramasese in serpar.

– Serparul meu! tipa el tare si sfasietor, incat calul sari sperios la o parte.

Serparul meu! striga iar, si incepu sa se pipaie mereu la trup, ca si cand i-ar fi

arzand camasa pe el, sa se dea pas cu pas inapoi pana ce nu iesi din altar spre

mijlocul bisericii.

Ii era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu pana ce

nu va scapa de el; insa Dumnezeu e pretutindenea, fiindca pretutindenea, in tot

locul si in toate timpurile soarta omului atarna de intamplari a caror tainica

legatura el cu mintea lui marginita nu poate sa o cuprinda. Afara tuna, si el se

cutremura la fiecare trasnet; afara fulgera, si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin

inima; icoanele sfintilor il priveau, si el statea impietrit sub ele, caci oriunde s-ar fi

dus, el tot acolo ramanea; el isi puse mainile in cap, isi rupse in urma baierile

camasii; ii venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in

zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului.

Dar el nu putea sa moara; de nimic nu-i era mai frica decat de moarte; ar fi voit sa

traiasca mult si lung, cat tinea lumea, ca sa scape de viata cealalta, si o hotarare

aspra ii cuprinse mintea.

– Unul cate unul, striga el ridicandu-si mana dreapta in sus, unul dupa altul, om

cu om, toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata trebuie sa se

stinga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe mine la moarte!

Graind aceste, el se repezi pe cal, iesi calare pe usa cea sparta, se intoarse spre

padure, dete un ocol, intra din alta parte in sat, trecu de-a lungul ulitei pana la

casa preotului si batu la portita.

Era cam pe la noua ceasuri, si popa sedea inca la masa, cand auzi bataia in portita

si iesi.

– Sa ma ierti, parinte, ii zise el, dar viu cu graba. Astazi, chiar in ziua de Pasti, mi-a

pierit o parte dintr-o turma.

– Multi oameni rai sunt pe fata pamantului… raspunse preotul cuprins de

mahnire sufleteasca.

– Si te rog, urma Lica fara sa mai tina seama de vorbele preotului; n-ai vazut

cumva pe Raut trecand pe aici?

– Nu!

– Atunci mananc ceva, apoi mai dau o raita prin padure, si inca maine de cu zori

sunt la Ineu, unde cred ca va fi plecat si el. Iara daca s-ar intampla sa ma insel si sa

mai vina pe aici, sa-i spui ca sa ma caute la Ineu. Noroc bun! si sa ma ierti, parinte.

Graind aceste, el pleca, dete o raita spre padure, apoi iesi in drum si slobozi calul

la vale, spre Moara cu noroc… citeste rezumate in continuare

16 Moara Cu Noroc capitolul XVI

16 Moara Cu Noroc capitolul XVI

16. Moara Cu Noroc capitolul XVI 

carte pdf de Ioan Slavici 

Mai nainte de a pleca, Ghita il cautase pe Marti, ca sa-i dea de lucru, insa nu l-a

putut gasi in pripa si nu avea destula rabdare ca sa-l caute mai cu dinadins. El se

departa dar in graba, ca omul care nu are timp de pierdut.

In urma, catva timp dupa ce plecase, privind in urma sa, el vazu caruta in drumul

de tara, dar nu putea sa-i treaca prin gand ca in acea caruta sunt oamenii pe care

ii lasase la carciuma, fiindca acestia venisera calare.

Cu toate aceste, el incepu a se nedumeri. Sosind, in sfarsit, aproape de Ineu, el il

gasi pe Marti in drum. Ungurul plecase sa-l vesteasca pe Pintea despre cele ce se

petrec la Moara cu noroc.

Ghita ramase catva timp buiguit, ca lipsit de simtiri. Dar ce sa fac, isi zise el in

cele din urma, daca Dumnezeu nu mi-a dat gandul cel bun in ceasul potrivit? Daca

e rau ce fac, nu puteam sa fac altfel.

Si de aici inainte el simtea ca Ana e pierduta si nu se mai gandea decat la

razbunarea lui.

Insa niciodata nadejdea nu piere cu desavarsire din sufletul omului, si asa, el tot

isi mai zicea: Si daca totusi s-ar intampla sa ma intorc la timp… De aceea el

grabi.

El sosise inca din vreme cu Marti, cu Pintea si cu alti doi jandarmi in preajma Morii

cu noroc, dar temandu-se ca nu cumva Lica sa ii zareasca si sa fuga de la carciuma,

ei descalecara in culmea dealului si se hotarara sa astepte intunecimea, ca sa se

poata apropia pe nesimtite.

Ghita, galben la fata, ca si cand i-ar fi secat tot sangele din vine, statea intins pe

pamant, culcat pe branci, privind tinta si cu ochii insetati in vale.

– Tare om esti tu, Ghita, grai Pintea pe ganduri. Si eu il urasc pe Lica; dar n-as fi

putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l

prind.

– Nevasta, raspunse Ghita, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit sa iau eu

pe Uta la casa mea, caci numai Uta a stricat-o, adause apoi intr-un tarziu, asa

pentru dansul, si iar tacu si astepta cu incordare caderea intunecimii apropiate.

Deodata el sari ca iesit din fire in picioare.

– Ne-au zapsit! striga el. Iata-l calare. Pleaca! A fost singur, singur cu dansa! Sariti

pe cai! Dupa el! Sfinte Doamne, cainii pe care i-am pus la casa mea ca sa ma apar

de el, cainii mei ma vand si-l scapa din mana mea!

Cand rosti cele din urma cuvinte, ei se aflau toti patru calare, porniti de-a

curmezisul peste coaste drept in urma lui Lica. Dar ei inaintau mai anevoie la vale 

decat Lica la deal, caii lor nu se puteau masura cu murgul lui Lica, si asa

departarea crestea mereu intre urmarit si urmaritori.

Ajunsi in preajma satului, ei il pierdura din vedere si se oprira zapaciti.

– Dati voi la dreapta, grai Pintea, ca noi dam la stanga; ocolim satul si apoi ne

intoarcem ca sa vedem daca nu cumva s-a oprit aici, fiindca pe vremea asta unde

dracu sa se duca!…

– Ei! ce mai vorba! L-am scapat, si socoteala curata, raspunse Ghita razand. Voi

mergeti mai departe; eu ma intorc acasa sa-mi inchei socoteala cu dansa.

Graind aceste, el smuci fraul calului si se intoarse la vale, drept spre Moara cu

noroc.

Ana, care petrecuse tot timpul acesta plangand, se ridica si isi sterse lacrimile din

fata cand auzi copitele calului batandu-se de pietrisul de dinaintea carciumii, apoi

inima incepu sa-i bata tare.

Dar mai trecu mult timp la mijloc pana ce el intra. Descalecand, el socoti ca

trebuie sa-i dea calului fan, apoi ca trebuie sa-l stearga de sudori si sa-l acopere cu

o cerga, iar dupa ce le facu toate aceste, el ramase catva timp in usa grajdului, isi

dete seama despre cele ce voia sa faca, apoi isi lua palaria din cap, isi facu de trei

ori cruce si pleca spre carciuma.

Intrand, el inchise usa in urma sa, o incuie si arunca cheia intr-un colt.

Ana se cutremura in tot trupul, apoi se indrepta, se dete un pas inapoi si grai

inecata:

– Nu vreau sa mor, Ghita! Nu vreau sa mor! urma ea tare, si se arunca in

genunchi la picioarele lui. Fa ce vrei cu mine, dar nu ma omori.

Ghita isi dete trupul inapoi, se pleca, ii apuca cu amandoua mainile capul si privi

dus in fata ei.

– Nu-ti fie frica, ii zise el induiosat; tu stii ca-mi esti draga ca lumina ochilor! 

Nam sa te chinuiesc: am sa te omor cum mi-as omori copilul meu cand ar trebui sa-l

scap de chinurile calaului, ca sa-ti dai sufletul pe nesimtite.

– Dar de ce sa ma omori? zise ea agatandu-se de bratele lui. Ce- am pacatuit eu?

– Nu stiu! raspunse el. Simt numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca

nu mai pot trai, iara pe tine nu pot sa te las vie in urma mea. Acu, urma el peste

putin, acu vad c-am facut rau, si daca n-as vedea din fata ta ca eu te-am aruncat

ca un ticalos in bratele lui pentru ca sa-mi astampar setea de razbunare. Daca mai

adineoara l-as fi gasit aici, poate ca nu te-as fi ucis.

Ana se ridica si privi ca trezita din somn la el.

– Unde ai plecat tu? intreba ea.

– M-am dus ca sa-l aduc pe Pintea, pentru ca sa-l prindem aici pe Lica cu serparul

plin de galbenii luati de la arandasul. El e omul de la care am primit hartiile pe

care gasisesi tu atunci noaptea semnele.

– Ghita! Ghita! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? zise ea inabusita de

plans, si-l cuprinse cu amandoua bratele.

Afara se auzi tipatul unui huhurez, apoi iar se facu liniste. Ghita incepu si el sa

planga, o stranse la san si ii saruta fruntea.

– Pentru ca Dumnezeu nu mi-a dat gandul bun la vreme potrivita, zise el, si

deodata se intoarse spre usa.

Afara se auzeau pasi, si peste putin cineva incerca sa deschida usa.

– Pintea cu jandarmii! sopti barbatul scotandu-si cutitul din tureac. Ano! fa-ti

cruce! fa-ti cruce, ca nu mai avem vreme.

– Sariti, ca ma omoara! sariti, mai oameni! striga nevasta luptandu-se cu el,

sariti, sariti!

Cand usa cazu sfaramata din tatani si Raut se ivi cu Lica in ea, Ana era intinsa la

pamant si cu pieptul plin de sange cald, iara Ghita o tinea sub genunchi si apasa

cutitul tot mai adanc spre inima ei.

– Da foc! zise Lica, si Raut isi descarca pistolul in ceafa lui Ghita, care cazu inapoi

fara sa mai poata afla cine l-a impuscat.

Nemaisimtind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti sa se ridice.

– Tu esti, Lica, tu? gemu ea cu ochii tintiti la el. Vino si ma ridica.

Cand Lica se pleca asupra ei, ea tipa dezmierdata, ii musca mana si isi infipse

ghearele in obrajii lui, apoi cazu moarta langa sotul ei.

Lica se ridica iute si incepu sa-si stearga sangele de pe obrajii zgariati, sa-l stearga

fara de astampar, ca si cand mana ei ar fi otravita, apoi isi lua serparul de la

piciorul patului si il incinse.

16 Moara Cu Noroc capitolul XVI

– Voi cautati ca trebuie sa gasiti bani multi in casa, le zise dupa aceste, si cand

socotiti ca eu ma apropii de Fundureni dati foc pentru ca sa pot privi carciuma

arzand, de la Fundureni, dimpreuna cu satenii. Tu, Raut, vii pe cealalta cale la

Ineu, iar tu, Paune, te intorci la Sicula.

Toate aceste el le zise iute, ca si cand i-ar fi fost groaza sa mai stea sub acest

acoperamant si stergandu-si mereu cu maneca la fata, iar dupa ce isi dete astfel

poruncile, se departa spre sirul de rachite, unde-si lasase calul.

Murgul facuse prin ploaie calea pana la Fundureni si iar o data inapoi; era obosit si

se culcase.

Asta era un semn rau pentru Lica, fiindca el inca in noaptea asta trebuia sa mai

faca tot pe acest cal obosit drumul pana la Ineu, cu inconjur si pe drumuri rele, pe

la Fundureni.

Iara zgarietura din fata il ustura si-l facea mereu sa se intrebe: Ce vor zice

oamenii daca ma vor vedea zgariat la fata si muscat la mana?

Murgul nu voia sa se ridice, apoi nu voia sa plece, ci statea zgribulit in loc, apoi nu

voia sa o ia la treapat, iar deodata el isi aduna toate puterile, o rupse la fuga

incordata si o tinu asa cale de cateva impuscaturi, apoi cazu frant la pamant, incat

isi arunca stapanul cat colo intre cioate.

Acu m-a ajuns mania lui Dumnezeu! grai Lica dupa ce se ridica anevoie de la

pamant. Ce sa fac eu acum!? Calul meu!? Maine imi gasesc oamenii calul aici, si

eu cu fata zgariata, si carciuma arde.

Inca pe cand plecase de la Moara cu noroc, il apucasera fierbintelile; acum incepu

sa-l treaca sudorile si tremura incat abia mai statea pe picioare.

El se gandi sa-si ia calul si sa-l tarasca pana la rauletul umflat, ca doara o sa-l duca

valurile departe la vale: dar nu avea destula putere. Lua dar saua de pe el, ii lua

fraul din cap si pleca spre raulet, ca sa o ia pe jos pana la Ineu. Rauletul era insa

umflat. Nu-mi pasa! isi zise el hotarat si, aruncand saua si fraul in valuri, intra in

apa. Dar abia facu un pas, doi inainte, si valurile repezi il apucara si il facura sa se

retraga inspaimantat spre mal. El cauta un alt loc de trecatoare mai la deal, apoi

un al treilea, apoi un al patrulea, si asa umbla mereu pe mal, privind neincetat

imprejurul sau spre focul de la Moara cu noroc si stergandu-si din cand in cand

sangele de pe obraji.

Deodata el se opri inveselit in loc. Ghita plecase calare la Ineu, si calul lui trebuia

sa fie la Moara cu noroc, un cal odihnit si luat din grajd, cu care, pe langa tot

inconjurul, putea sosi la vreme in Ineu.

El se intoarse iar la vale, desi era secat de puteri si parca nu se mai simtea destul

de tare a-si tari trupul pana la carciuma cuprinsa de flacari.

In vremea aceasta Raut se departase spre Ineu, Parvu o luase spre Sicula, iara

Pintea, vazand focul la Moara cu noroc, ii lasa pe sateni sa creada ca a trasnit din

cer, si aducandu-si aminte de vorbele lui Ghita, se intoarse drept pe zarea de

lumina ca sa soseasca, daca mai era cu putinta, la vreme.

Cand ajunse la murgul lui Lica, calul ii sari speriat in laturi.

– Un cal?! Murgul lui Lica! striga el sarind din scari. Sfinte Doamne, incotro s-a

dus? Imi scapa, iar imi scapa! La deal n-a putut sa mearga, fiindca l-as fi vazut.

El astepta un fulger, ca sa poata privi imprejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar

Lica se vazu trecand prin zarea focului pe care il pusese la Moara cu noroc, pentru 

ca sa arunce vina pacatului sau asupra lui Dumnezeu, facand lumea sa creada ca a

trasnit.

– Stai! striga Pintea tare, incat rasuna toata valea. Uf! Saracul de mine! isi zise

apoi! L-am scapat! Acu fuge.

Asa-i! dar asta data Lica nu mai putea sa fuga si, daca fugea, tot prins era, prins de

mana lui Pintea, prins cu toate dovezile.

El se indrepta incat parea indoit asa de nalt ca mai nainte, privi imprejurul sau, isi

tinti ochii la un stejar uscat ce statea la departare de vreo cincizeci de pasi, scrasni

din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte.

Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului si ramase neclintit si cuprins

de fior in loc.

A scapat! zise el intr-un tarziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni in lume.

Graind aceste, el il apuca pe mort de un picior si il trase dupa sine pana la un

raulet, apoi impinse trupul … citeste in continuare