Rezumat iapa lui voda

Mihail Sadoveanu

Scurt rezumat iapa lui Voda si Comisul

Era in timpul toamnei cand la Hanul Ancutei
erau multi calatori poposind acolo.

Comisul Ionita un om hotarat si impunator
( mandru nevoie mare de Iapa sa frumoasa)
povesteste o istorioara la cererea lui
mos Leonte si a celorlalti calatori.

El istoriseste ca in tinerete poposind la
Hanul Ancutei a dat peste un boier caruia
i-a povestit ca are o problema legata de o
bucata de pamant si ca e hotarat sa mearga la
Voda pentru a i se face dreptate.

Ascultandu-l atent, boierul ii spuse Comisului
ca ce s-ar intampla daca Voda nu l-ar indreptati.
Raspunsul lui Ionita a fost ca Voda ar trebui sa
ii pupe Iapa la coada.

Totusi nu s-a lasat si Comisul Ionita ajunge la
Curtea domneasca in fata lui Voda tragand nadejdea
ca i se va face dreptate in legatura cu bucata de
pamant, in urma prezentarii actelor.

Rezumat iapa lui voda

Dar cand domnitorul i s-a adresat, Comisul Ionita
si-a dat seama ca Voda e aceeasi persoana cu boierul
din Hanul Ancutei. Atunci incurajat de situatie,
Ionita multumit, ingenuncheaza in fata domnitorului.
Voda ii spune sa se ridice si il intreaba ce s-ar
fi intamplat daca nu i se facea dreptate.

Atunci Comisul i-a spus acestuia ca nu si-ar
fi luat vorba inapoi. Toti ascultau cu atentie povestea.
Incheind istorisirea, Comisul Ionita atrage atentia
asupra originii nobile a iepei sale de care era
foarte mandru si …continuare rezumat iapa lui Voda

Rezumat Omul de zapada

Rezumat Omul de zapada

Rezumat Omul de zapada

compunere pe scurt despre iarna 

Intr-o iarna cand a inceput sa ninga cu fulgi mari,
un copil mai nazdravan a venit cu ideea sa faca trei
bulgari mari de zapada si sa-i aseze unul peste altul.
La bulgarele de sus i-a pus doi ochi, o gura zambitoare
din carbuni si un nas ascutit dintr-un morcov. 

Rezumat Omul de zapada

Pe cap i-a asezat o oala veche, care era uitata pe un gard,
iar in loc de brate i-a pus niste crengute uscate, adunate de pe jos.
Asa s-a nascut primul Om de Zapada. Cand Zana Iernii
a vazut aratarea din gradina, i-a dat si viata. Apoi,
doua caprioare infometate s-au apropiat de el cautand hrana
si Omul de Zapada le-a oferit nasul lui drept hrana. 

Apoi, au aparut si niste pasarele care i-au cerut cateva
crengute pentru cuibul lor, iar el le-a oferit cu drag.
A dat si carbunii unor pitici pentru a-si aprinde felinarele.
Spre dimineata cand Zana s-a intors si l-a vazut despuiat,
s-a gandit sa ofere si ea un dar special copiilor.
Si facu o mica vraja ca toti copii sa … continuare Omul de zapada

15 Moara Cu Noroc capitolul XV

15 Moara Cu Noroc capitolul XV

15 Moara Cu Noroc capitolul XV 

pdf de Ioan Slavici 

Era in amurgul serii. Peste zi fusese cald ca in zilele de vara, si acum, pe la

asfintitul soarelui, se simtea un fel de greutate in aer; deodata se facu rece si

incepu sa bata vantul si sa aduca niste nouri de la rasarit, sa-i intinda la dreapta si

la stanga si sa-i mane mereu inainte spre apus.

De departe, ca din fundul pamantului, se auzea din cand in cand cate un tunet

molcom si iar se pierdea-n tacerea amurgului.

Lica sedea la masa, cu paharul inaintea sa, de vorba cu Ana, dar neastamparat si

tragand mereu cu urechea la cainii ce latrau in departare ca si cand s-ar apropia

cineva, om necunoscut, cu care cainii nu sunt deprinsi.

Serparul plin de galbeni, pe care il deschisese catva timp dupa plecarea lui Ghita,

era aruncat jos la picioarele patului.

– Asa crezi tu acum, grai Ana, care sedea in cealalta parte a mesei, fata in fata cu

el.

15 Moara Cu Noroc capitolul XV

– Asemenea lucruri nu se cred, raspunse el cam necajit; ele se simt. Ziceam ca

dac-as voi sa plec, mi-ar fi greu sa ma despart de tine. Mai multa dovada nu-ti

trebuie decat ca ti-o spun, fiindca oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu

prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea ma socoteste om rau la fire

pentru ca stiu sa ma stapanesc in toate imprejurarile; nici acu n-o sa-mi pierd eu

sarita.

Graind aceste, el privi cu ciuda la dansa, apoi se ridica. Ana se ridica si ea.

– Ce-i? intreba ea speriata. Ce ai de gand?

– Eu ma duc, raspunse el, si scoase traista cu scule din dosul lazii.

– Nu poti sa te duci si sa ma lasi pe mine singura si asa cum sunt.

– Trebuie sa ma duc si nu vreau sa raman, zise el punandu-si palaria in cap.

Ana isi opri rasuflarea; ii era ca si cand nu el ar pleca, ci ea insasi ar fi data cu

rusine afara din casa, in mijlocul drumului, unde toti trecatorii isi intorc fata de la

dansa.

Cand il vazu dar ca pleaca, ea isi infipse amandoua mainile in bratul lui si-i zise cu

linistea incordarii:

– Daca te duci si te duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad; nu pot sa mai

dau fata cu el!

– Ei! ce sa fac eu cu tine!? ii raspunse el, si-o dete, asa cam cu sila, cu cotul la o

parte.

Ana se retrase si ramase cu ochii la pamant si neclintita in mijlocul casei, apoi,

intr-un tarziu, isi ridica ochii la el, ca si cand ar voi sa-i zica: ce mai stai? ziceai ca te

duci!?

Inalt, cu mustata lunga, alba ca varul la fata neted rasa, cu traista plina de scule

pretioase in mana si cu palaria rotunda peste pletele rasucite, Lica statea infipt in

pamant inaintea ei.

– Si parca vad cu ochii cum ai sa te impaci cu el si sa-ti versi toata mania adunata

in sufletul tau asupra mea, zise el, apoi se intoarse in calcai si se departa cu pas

iute si marunt.

Peste putin el trecea calare pe murgul sau fugaret la deal spre Fundureni,

manandu-si calul sau intins ca si cand s-ar sti gonit de moarte.

Ploaia incepu sa cada in stropi mari, tunetele incepura sa rasune de-a lungul vaii

cu niste zguduiri puternice si tot mai puternice; fulgerele sfasiau mai in lung, 

pentrecute si tot mai pe-ntrecute noaptea cazuta in pripa; iar Lica gonea cu fraul

slobod si plecat spre gatul calului, incat trecea ca blestemul pamantului printre

siroaie indesate, printre tunete si fulgere.

Pe cand sosi in preajma satului, ud pana la piele si obosit si ametit de bautura, de

petrecerea fara de frau si de neastamparul sufletului sau, el tremura in tot trupul

si abia se mai tinea in scari.

Si totusi, parca-i venea sa-si schimbe calea si sa se intoarca iar la Moara cu noroc.

De femeie m-am ferit totdeauna, si acum, la batranete, tot n-am scapat de ea!

zise el, apoi o lua la dreapta, pe langa sat, ca sa iasa la padure si sa-si caute un

adapost; dar, sosind in dreptul bisericii ce statea singura si parasita la cateva

impuscaturi deasupra satului, el isi opri calul si privi cu veselia gandului bun la usa

cea mare.

Fara de a se mai gandi, sari din scari, apuca usa bisericii cu aman- doua mainile si

se izbi in ea, ca sa-i rupa zavorul, sa o scoata din tatani, in sfarsit, sa o sparga.

Usa se zgaltai, incat rasuna toata biserica goala, dar ea nu ingadui cu una, cu

doua, si trecu timp la mijloc pana ce samadaul izbuti sa intre.

Acum era la adapost. Ploaia se varsa siroaie si se batea de acoperamantul bisericii;

ferestrele mari zanganeau mereu sub zguduitura trasnetelor; fulgerele luminau

intruna chipurile sfintilor, ce priveau tinta cu ochii lor nemiscati la omul abatut din

cale, care venise sa tulbure linistea sfantului locas.

Lica nu vedea si nici nu auzea nimic. El trecu, ducandu-si calul de capastru, spre

altar, isi lega calul de strana de la dreapta, apoi intra sa-si caute in altar ceva, o

haina preoteasca, vreun stihar, in sfarsit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine,

si alta, pe care s-o arunce pe cal, caci bietul dobitoc tremura de frig.

El astepta un fulger, ca sa poata vedea cele de primprejurul sau. Erau niste toale

pe un cuier la dreapta, era acoperitoarea de pe altar si erau perdelele mari de la

usa din mijloc a altarului.

El trase, inainte de toate, acoperitoarea de pe altar si se duse de o arunca asupra

calului plin de spume.

Acum se simtea mai tihnit si, intorcandu-se iar spre altar, ca sa rupa perdeaua de

la usa, el incepu sa simta mirosul tamaiei si al facliilor de ceara ce arsesera peste

zi si parca-i venea greu de ceea ce voia sa faca. Gandurile, care il parasisera din

clipa intrarii sale in biserica, iar se ivira unul cate unul in mintea lui. Vedea pe Ana,

pe Ghita si pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum asa, cum vezi mai

nainte de a dormi, una peste alta, o lume intreaga, si de cate ori calul isi batea

copitele in pardoseala de piatra, il trecea un tremur de ingrijare, caci multe facuse

in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese.

El apuca perdeaua de un colt si o smuci cu o opintire indaratnica, ca s-o traga la

sine.

Perdeaua era insa groasa si captusita cu matase si nu ingadui. El o smuci cu

indoita putere. Perdeaua incepu a se destrama cu un fosnet ascutit si patrunzator,

si acest sunet era asa de tare, de aspru si de sfasietor, incat il razbatea ca un

junghi prin creieri pana in maduva oaselor si-l facu sa scape din mana perdeaua

pe jumatate rupta si sa ramaie cuprins de fiori si impietrit la usa altarului.

Inspaimantat, el singur nu stia de ce, facu un pas inapoi si privi tragandu-si capul

intre umeri, imprejurul sau.

Nu era nimeni aici, nici o suflare omeneasca, nici un ochi sa-l vada, nici un glas

care sa-l dea pe fata, nici o minte care sa treaca peste a lui, nimeni si nimic decat

tacerea, mirosul de tamaie si de faclii, sfintii de pe pereti si bataia din cand in cand

a copitelor de cal in piatra de pardoseala. Era insa un gand care aici trebuia sa-i

vina oricarui om: ca este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si le lumineaza

mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste, pentru ca

ea pune sirul intamplarilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l

scapase de atatea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si intuneca pe a celorlalti;

cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice.

Dar nu! el voia sa aiba perdeaua; voia sa o taie cu cutitul, ca sa nu ii mai fosneasca

in urechi. Insa cutitul ramasese in serpar.

– Serparul meu! tipa el tare si sfasietor, incat calul sari sperios la o parte.

Serparul meu! striga iar, si incepu sa se pipaie mereu la trup, ca si cand i-ar fi

arzand camasa pe el, sa se dea pas cu pas inapoi pana ce nu iesi din altar spre

mijlocul bisericii.

Ii era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu pana ce

nu va scapa de el; insa Dumnezeu e pretutindenea, fiindca pretutindenea, in tot

locul si in toate timpurile soarta omului atarna de intamplari a caror tainica

legatura el cu mintea lui marginita nu poate sa o cuprinda. Afara tuna, si el se

cutremura la fiecare trasnet; afara fulgera, si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin

inima; icoanele sfintilor il priveau, si el statea impietrit sub ele, caci oriunde s-ar fi

dus, el tot acolo ramanea; el isi puse mainile in cap, isi rupse in urma baierile

camasii; ii venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in

zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului.

Dar el nu putea sa moara; de nimic nu-i era mai frica decat de moarte; ar fi voit sa

traiasca mult si lung, cat tinea lumea, ca sa scape de viata cealalta, si o hotarare

aspra ii cuprinse mintea.

– Unul cate unul, striga el ridicandu-si mana dreapta in sus, unul dupa altul, om

cu om, toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata trebuie sa se

stinga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe mine la moarte!

Graind aceste, el se repezi pe cal, iesi calare pe usa cea sparta, se intoarse spre

padure, dete un ocol, intra din alta parte in sat, trecu de-a lungul ulitei pana la

casa preotului si batu la portita.

Era cam pe la noua ceasuri, si popa sedea inca la masa, cand auzi bataia in portita

si iesi.

– Sa ma ierti, parinte, ii zise el, dar viu cu graba. Astazi, chiar in ziua de Pasti, mi-a

pierit o parte dintr-o turma.

– Multi oameni rai sunt pe fata pamantului… raspunse preotul cuprins de

mahnire sufleteasca.

– Si te rog, urma Lica fara sa mai tina seama de vorbele preotului; n-ai vazut

cumva pe Raut trecand pe aici?

– Nu!

– Atunci mananc ceva, apoi mai dau o raita prin padure, si inca maine de cu zori

sunt la Ineu, unde cred ca va fi plecat si el. Iara daca s-ar intampla sa ma insel si sa

mai vina pe aici, sa-i spui ca sa ma caute la Ineu. Noroc bun! si sa ma ierti, parinte.

Graind aceste, el pleca, dete o raita spre padure, apoi iesi in drum si slobozi calul

la vale, spre Moara cu noroc… citeste rezumate in continuare

Niculaita Minciuna poveste

Niculaita Minciuna poveste

Niculaita Minciuna poveste de Ioan Alexandru Bratescu Voinesti

Niculaita Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu,
din catunul Manga, comuna Magureni, e un baiat cu judecata,

blajin la vorba, masurat la miscari si, nu stiu cum sa zic,
dar sfios, ori prin urmare sfios.

In toate clasele primare, urmate la scoala din Magureni,
a luat tot premiul intai, spre bucuria si magulirea parintilor.

Ca de! nu e lucru putin, in ziua de Sampietru, in scoala
impodobita cu flori, s-auzi ca striga de colo: (Premiul intai

cu cununa, – Gropescu Niculae), sa vezi pe domnul invatator
ca-i pune peste perisorul lui negru cununa de merisor, pe

domnul primar ca-i da un teanc de carti mangaindu-l si apoi
sa pleci pe linia satului, tu, mama de-o parte, tatal de alta, si

intre voi feciorul vostru, in vazul consatenilor, care zic cu
dragoste: (Sa va traiasca si la mai mare!)

La sfarsitul scolii, domnul invatator Irimescu a zis ca e pacat
ca asa baiat cu tragere de inima la invatatura sa nu mearga mai

departe; iar neica Andrei Gropescu, de la Sampietru pana la
septembrie s-a gandit si s-a razgandit in toate felurile, a luat
sfat si de la unul si de la altul.

Invatatorul i-a spus precum vazurati: si tot asa isi zicea si el in
ceasurile de truda si de obida, cand vedea ca munca lui si a Stanei,

nevesti-sii, n-avea niciun spor pentru casa lui impovarata de patru
copii: Niculaita de unsprezece ani, doua fete gemene de trei si alt
baiat in bratele Stanei.

Arendasul, conu Epaminonda, i-a spus ca invatatura multa mai rau
utraveste sufletul omului, ca cere cheltuiala mare si dezgusta pe om

de munca pamantului; i-a dat si pilda pe Ghitica al popii, care a
urmat la liceu sase clase si a iesit un apelpisit si un derbedeu, de

a speriat comuna; si tot asa isi zicea si neica Andrei, cand se
gandea la lipsa lui de mijloace si la ajutorul ce puteau sa-i dea

de aci incolo bratele lui Niculaita. Ca si daca nu era prea voinic,
dar era tare dibaci la mana si mostenise de la bunica-su, mos
Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie.

Dupa moartea batranului, sculele fusesera urcate in podul casei,
iar (iscoada de Niculaita), care la moartea batranului era un

nodulet abia de patru ani, dase intr-o zi peste ele; si cu toate
dojenile mama-sii: (Da-te jos d-acolo, proclete, ca da tat-tu peste

tine si-ti moaie oasele), copilul – care acum isi aducea aminte ca
prin vis de unchiasul care lucrase stalpii portii – cand si cand da

fuga in pod la sculele bunicului. Si incet-incet, din gluma, din joaca,
azi a facut un scaunel, maine o morisca de speriat ciorile care

prapadeau ciresul din coasta, – pana cand intr-o zi, cand s-a
intamplat de-a pierdut tat-su codarla de la caruta: (Taica, iti fac eu
una la fel).

Si s-a pus Niculaita pe lucru, si, din lemne vechi de prin curte, a facut
intai cotocii, pe urma spetezele si, dupa ce le-a incheiat frumos, a iesit
o codarla, de s-au crucit si tat-su si mama-sa si vecinii.

Da, lipsa de mijloace, indemanarea baiatului la dulgherie si teama
parintelui de pierderea acestui ajutor de mare pret, au dat greutate

sfaturile lui conu Epaminonda; si a ramas Niculaita acasa, la munca
campului. De parut rau, lui nu i-a parut, ca-i placea si munca la camp
si mai ales dulgheria…

La camp, cand pazea boii cu alti baieti de seama lui, se juca si el cu ei;
dar mai drag ii era sa se rasleteasca de-o parte si sa se uite cu bagare
de seama la ierburi si la lighioni.

El era cel care ii invata sa scoata din gauri paianjeni si greieri cu un
glontisor de ceara legat de ata.

Baietii ceilalti stateau ce stateau langa dansul, apoi porneau la alte
jocuri; iar el ramanea singur sa supravegheze cum se luptau

furnicile sa duca poveri de patru-cinci ori mai mari decat ele, ori
se tara binisor pe branci, sa vaza ce face lacusta de taraie asa de tare.

Si au trecut asa an peste an, in totul sase, si a ajuns acum flacau de
saptesprezece ani, frumos si asezat, dar sfios…

La dulgherie acum se pricepe bine. Stalpii care stau gramada sub
sopron, pentru ulucile din fata, pe care, daca i-o invrednici Dumnezeu,

le ridica la anul – el i-a facut: cosoroaba de la prispa, care putrezise
la un cap, el a inlocuit-o, furca maica-si el a increstat-o; si sa va arate

Salomia, fata lui Parvu Miu, vecinul, donicioara noua, cumparata de
el din oborul de la Sfantul Ilie si tot de el inflorata cu fierul ars…
Minune, nu altceva!…

Niculaita Minciuna poveste

Ar fi, dupa cum vedeti, o pilda de baiat fericit, daca pana in timpul
de fata ar fi gasit omul mestesugul sa stapaneasca toata fericirea

ce i se cuvine, si n-ar avea si Niculaita partea lui de amaraciune,
izvorata din netrebnicia intocmirii de azi a lucrurilor…

Dar amaraciunea lui Niculaita a izvorat si din firea lui iscoditoare,
deosebita de firea celorlalti… inca de pe cand era copil i-a jucat
renghiuri…

De cate ori nu l-a urechiat tat-su pentru ca-si pierduse o jumatate de
zi uitandu-se cum mancau ori cum isi faceau gogosile viermii de
matase, pe care-i crestea maica-sa?

De mai multe ori a mancat bataie, pentru ca – in vremea cand el
urmarea cate o ganganie – boii pe care era trimis sa-i pazeasca, intrau
din miriste ori din izlaz, in vreo holda.

De cateva ori a fost trezit de arsura unei nuiele, insotita de o
injuratura: (Ma, esti cu dusii de pe lume? Nu vezi ca ti-au intrat
boii in porumbul meu?)

Dar nici dojana aspra a parintilor, nici bataia pentru plati de ispasa, nu
l-au putut vindeca…

Astea insa le-a rabdat Niculaita fara mare suparare. Ceea ce era mai
greu de rabdat, era batjocura. Ca incet si treptat a ajuns de batjocura.

De doua ori i se intamplase sa vaza pe camp cum un barzaune
negru-galben se luptase cu un paianjen mai mare decat dansul, cum
il biruise si cum il luase intre labe si zburase cu el.

Vederea acestei lupte, care i se paruse cumplit de crancena, atat il
miscase, incat a povestit-o si altora. (O fi!…) raspunsesera unii.

Tat-su raspunsese cu dojana: (Dupa dracii de astea casti gura de
platesc eu gloaba, tutuitule!) Iar cei mai tineri: (Musca sa prinza
paianjini! Ma, da’ grozav stii sa le mai croiesti!)

Altadata a sarit ca muscat de sarpe si a inceput sa strige la alti baieti,
care erau mai departe. Cand au venit baietii si l-au intrebat de ce i-a

strigat, le-a povestit inspaimantat ca a vazut o lacusta, de-ale de le zice
calugarita, cum odata s-a zbarlit, a bazait, a prins intre gheare o lacusta
mai mare ca ea si a inceput s-o manance.

– Unde, ma? – Uite colea. – Unde, ma? – Colo, langa maracinele ala… mai
la stanga…

S-au plecat baietii cu totii, s-a plecat si el, s-au uitat, dar n-au gasit
calugarita. Iar unul dintre ei:

– Hai, ma, incolo, sa ne ispraveasca Marin istoria cu Frusina. Nu-l stiti pe
Niculaita? Ma, sa te duci la popa Alecu, sa-ti citeasca o molifta.

– Sa n-am parte de…
– Nu te mai jura, ma, degeaba.

Intr-o zi, cum sta pe un scaunel, crestand un bat cu briceagul, vazuse in
stratul de marar de langa dansul pisica lor, pe branci, la panda dupa un

stol de vrabii, care, la patru-cinci pasi de ea, ciuguleau pe jos, ciripind,
niste malai risipit. Uitandu-se cu luare-aminte la pisica, o vazuse cascand

putin gura si o auzise lamurit facand din gatlej ca vrabiile. Parca ar fi vrut
sa le ademeneasca, sa vie inspre locul unde era pitita. Si in adevar vrabiile

se dusera dupa malai inspre dansa. O vazuse cum isi incorda picioarele si
cand a judecat ca sunt destul de aproape, harsti! odata s-a repezit si a
prins una in gheare.

Seara a povestit la poarta cele vazute si auzite. Era de fata si Parvu Miu si
fii-sa, Salomia si lea Manda, mama Salomiei, si mos Grigore, alt vecin.

– Cum le vezi si le auzi numai tu pe toate, ma Niculaita? a intrebat mos
Grigore zambind. Iaca, eu sunt om de merg pe saptezeci si patru de ani,
dar pisica sa faca din gat ca vrabia n-am auzit.

– Mos Grigore, nu stiu alte pisici; dar a noastra face. Am auzit-o, uite, cum
ma auzi dumneata.

– Ma, o sa-ti scorneasca lumea o porecla. O sa te pomenesti odata cu
unul: (Niculaita Minciuna) si asa o sa ramai.

Salomia a inceput sa raza cu hohote, zicand de cateva ori, parca inadins,
ca nu cumva sa uite: (Niculaita Minciuna)…

…Si n-a mai trebuit sa se gaseasca altul, sa-i scorneasca porecla proorocita
de mos Grigore cu o povata parinteasca… (Niculaita Minciuna) o sa fie de
acum incolo pentru tot satul…

Si, negresit, il doare cand i-o spun baietii; iar cand Ghita al popii l-o lua in
zeflemea, intrebandu-l: (ce-ai mai vazut, ma Niculaita?) si i-o spune in

hohotele de ras ale celorlalti, c-a vazut si el greiere prinzand o cioara si
mancand-o, Niculaita o sa se rusineze si o sa inceapa sa se indoiasca el

insusi daca a vazut si a auzit cu adevarat ce stie, de vreme ce acest om
destept, care facuse sase clase de liceu, nu-l credea.

Si azi asa, maine asa, dojana parintilor pentru vremea pierduta degeaba
(dupa prostii si dupa ganganii), neincrederea unora, batjocura altora au
inchis inima baiatului si l-au facut tacut si sfios…

Un singur om era de se-ntelegea cu el: bietul Isaia ciobanul – si a murit si
ala… Dar durerea cea mai mare a lui Niculaita venea tot din zambetul de
neincredere al frumosilor ochi ai Salomiei…

Ca pe baieti putea sa-i ocoleasca. La han, despre partea baietilor, putea sa
se uite fara sa intre in hora; si in munca cu sapa ori cu tesla gasea,

impotriva inveninarii pe care i-o aduceau zeflemelele lor, doftorie – de parca
i-o lua cu mana. Dar acelasi leac era fara nicio putere fata de durerea pe care

i-o pricinuia zambetul batjocuritor al fetei, zambet, dupa care nu trebuia sa
alerge odata pe saptamana la han, ca-l avea acolo, peste gard, la fiecare ceas

al zilei; iar duminica, la han, peste acest zambet se adaugau glumele si
limbutia lui Petrica a lui Stan Pasalan, care urmarea staruitor pe Salomia…

La catava vreme dupa intamplarea cu mos Grigore, intr-o dupa-pranz,
Niculaita si-a facut drum spre casa invatatorului. L-a gasit in livada, culegand
prunele.

Intai s-a sfiit sa-i spuie la ce venise si a inceput sa culeaga si el in rand cu
ceilalti. Dar pe urma, fiindu-i teama ca prea intarzie si, folosindu-se de o clipa
cand se gasea numai cu invatatorul mai la o parte, a indraznit sa-l intrebe:

– Domnule, nu te supara, dumneata stii multe… – Ei?… a intrebat Irimescu,
vazand ca nu mai urmeaza. – Uite ce e… dumneata stii multe, c-ai invatat carte
multa… Nu e asa ca pisica face ca vrabiile?

– Cum ca vrabiile? – Face din gat ca vrabiile… Invatatorul s-a uitat la el cu
luare-aminte; iar Niculaita a urmat:

– Si ma gandeam ca poate ai dumneata vreo carte in care scrie ca pisica face
din gat ca vrabiile… si-ti lucram si eu la vreo uluca… la ceva…

– N-am nici o carte in care sa scrie bazaconii d-astea, ma Niculaita.

I-a parut rau grozav la intoarcere, rau de tot… Tii! sa fi avut domnul invatator o
carte asa… sa fi adus pe Salomia, sa citeasca ea… cu ochii ei…

Ca poate ca altadata nu mai radea, cum rasese atunci, la poarta, cand cu vorba
lui mos Grigore, ras frumos, care in pieptul lui se prefacuse in junghi.

A doua zi, dupa ce a lucrat la niste zabrele, a presarat malai prin locul unde
vazuse el vrabiile si, dupa ce si-a zgomit surorile, a adus pisica, a luat pe frati-su
Ilie langa dansul, ca sa nu se miste – si s-a asezat la panda crestand un bat.

La scurta vreme au venit cateva vrabii, si a inceput si pisica sa faca din gat ca ele…
Atunci Niculaita a inceput sa strige suierat Salomiei, care scutura niste toale pe
prispa casei:

– Salomio, Salomio! Fata a ridicat capul; si el, stand nemiscat, a soptit:

– Apropie-te binisor de gard… binisor… Dar Salomia s-a apropiat se vede prea
zgomotos, ca odata au zburat vrabiile.

– Le speriasi… dar, daca nu esti prea zorita, treci pe poarta si vino-ncoace nitel.
Uite pisica colea-n marar… Vin’ s-o auzi cum face.

Era curioasa si fata sa auza si a venit. El i-a dat un scaunel si s-a asezat cu un
genunche in pamant, langa dansa, tinand pe frati-su Ilie alaturi de el. Si au stat
asa alaturi… au stat… au venit doua-trei vrabii; dar pisica motaia nepasatoare…

Si cum sedeau asa alaturi nemiscati, deodata a simtit Niculaita ca din parul auriu
al Salomiei si din sanul ei de fecioara de saisprezece ani se raspandea un miros de

busuioc si de sulfina, mai ademenitor si mai dulce decat toate florile pe care
le-ncresta el, decat toate ganganiile a caror cunoastere il ispitea; si imbatat de

fericire, a intins mana dreapta si-a cuprins-o de mijloc… Dar Salomia, care, pe
cand se uita la pisica se gandea la desteptaciunea si la puterea lui Petrica a lui
Stan Pasalan, si-a intors capul mirata, a inceput sa rada si desprinzandu-se:

– Zi, d-aia m-ai chemat, Niculaita Minciuna! si a fugit zglobie acasa.

Dupa ziua aceasta i-a lucrat el donicioara, inflorind-o cu fierul rosu, care ardea
ca zambetul ei necredincios si batjocoritor… Salomia i-a dat si ea niste bete – bete

ca toate betele; dar lui Niculaita i s-au parut ca altele asemenea nu mai sunt pe
lume. A plecat Niculaita la oras, cu caruta cu lemne. Ca s-a gandit neica Andrei ca

tot ii stau boii degeaba acum la inceputul lui octombrie… Ce bruma porumb a
facut l-a carat, prunele asemenea; de arat nu era o bura de ploaie, ca era
pamantul cremene…

A cumparat omul de la domnul Frim, din padurea care o taie, trei stanjeni de lemne:
cand si cand sa-ncarce caruta cu cat or putea duce boii – si ori sa se duca el la targ

ori sa maie pe Niculaita, sa le vanza cu ceva castig. Au incarcat amandoi de aseara
mai bine de un sfert de stanjen, l-au legat regulat cu lantul sa nu pice si, cand mai

erau doua ceasuri pana la ziua, si-a imbracat Niculaita cojocul; maica-sa i-a strigat
de la vatra: (Incheie-te la piept, ca e frig); tat-su i-a adus aminte pentru a patra oara:

(Sa nu le dai din unsprezece lei nici o para mai jos – sa fii cu ochii in patru sa nu
te-nsele frunul, ca tu esti cam tutuit!)…

Era intuneric bezna; dar Niculaita nu stia ce e frica, nici uratul. Pe tot drumul,
treisprezece kilometri, mai mult in caruta, sus pe lemne a stat, fluierand incet, cu ochii

la stelele grozav de stralucitoare in aceasta noapte limpede de racoarea toamnei. Ii
erau dragi lui stelele toate si-l invatase raposatul Isaia ciobanul cum le cheama mai pe
fiecare.

Si cum venea inspre rasarit, a vazut cum s-a ivit si s-a ridicat din marginea zarii luna
noua, apoi luceafarul de ziua; pe urma s-a facut o geana rosie, s-a deschis fata cerului,

s-a tot deschis, stelele s-au topit una cate una, si luceafarul, si cornul lunii; iar in dreapta
locului, unde se ivise geana rosie, au inceput sa iasa suliti aurii, ca parul Salomiei…

Cand a ajuns la oras, soarele era sus… Carciumarul de la bariera orasului l-a intrebat cat
cere pe lemne.

– Unsprezece lei, a raspuns Niculaita. Iar negustorul caruia nu-i trebuia, ca el avea lemne,
dupa ce s-a uitat bine la marfa, a zis:

– Face, ca sunt lemne bune de tufa curata. Si, dupa ce s-a uitat si in ochii baiatului, i-a
dat o povata: (Ma, baietas, tu sa ceri pe ele cincisprezece lei, sa ai de unde lasa).

Acum trei zile sa fi venit Niculaita cu lemnele astea la targ, numaidecat le desfacea, – ca
nepriceperii lui la negustorie i-ar fi venit intr-ajutor vantul pizmas, care a batut pana ieri

dimineata; dar azi, soarele cald care l-a facut sa-si scoata cojocul, ii strica vertul marfii…
Unul ii da opt lei, altul zece, altul zece si sase bani; dar nu le da si umbla prin oras pana
la ziua-jumatate.

– Dar ce, tu esti turc, sa nu lasi nici un ban din cat ai cerut? ii racneste un brutar. Trage
innauntru-n curte.

– Dar sa stii, unsprezece lei, jupane.

Dupa ce le descarca Niculaita si le aseaza unul cate unul, sfert regulat, brutarul ii numara
in gologani zece lei si jumatate.

– Pai, ne-a fost vorba unsprezece lei, jupane. – Dar ce, esti turc? Daca-ti place, daca nu,
incarca-ti-le si pleaca.

Niculaita ii da banii inapoi si, fara suparare, incepe sa incarce lemnele la loc, frumos,
tacticos, cum le incarcase aseara la padure.

Linistea baiatului pesemne ca i-a placut brutarului, ca incepe sa raza si, scotand unsprezece
lei deplini, ii da zicand: (Asta sa stii ca e Pacala).

Niculaita si-a bagat banii in chimir, isi injuga boii si pleaca… Se gandeste ca mai bine i-ar fi
dat banii in fisice. Asa, te pomenesti ca la-ntors, de neodihna de peste noapte, il pridideste
vreun somn in caruta si i se risipesc gologanii…

De aceea, mergand pe ulita, cauta cu ochii pe jos, doar o gasi vreun petec de hartie, sa faca
banii fisice… Nu cauta de prisos: prin dreptul tribunalului gaseste o jumatate de coala de
hartie.

O ridica, o baga in san si, dupa ce iese din oras, se suie in caruta, taie hartia in doua; o
jumatate o taie iar in doua si, scotandu-si banii din chimir, face doua fisice: unul de cinci lei,
altul de sase.

Le baga frumos in chimirul pe care-l inchide cu ingrijire si zice: (Cea! Joian!)… Mai tarziu, cand
se innoreaza si incepe sa bata vantul, isi pune cojocul pe dansul si simte ceva rece in san.

E cealalta jumatate de hartie neintrebuintata, pe care n-a aruncat-o. O scoate si se uita la ea.
E scrisa de mana si, cum stie sa citeasca, citeste: …facand aplicatia articolului 327, a carui
cuprindere este urmatoarea:

(Cel ce, gasind pe drumuri ori pe ulita lucruri ce nu sunt ale sale si intrebandu-se despre ele,
le va tagadui, se socoteste ca a comis un abuz de incredere si se va pedepsi cu inchisoare de la
15 zile pana la 3 luni)…

(Adica cum?) se gandeste Niculaita – (daca oi gasi eu in drum, sa zicem un galben, sa nu fie al
meu, care l-am gasit? Dar ce, l-am furat? Nu l-am gasit? Pa ce sa-l dau altuia?)

Si citeste inca o data; si cand ajunge la (intrebandu-se despre ele), deodata duce repede mana
la chimir. Fisicile sunt la locul lor; dar acum incepe sa se faca lumina in mintea lui Niculaita:

(Dar daca al de l-a pierdut a muncit pe el? Daca s-a dus la padure, cum s-a dus el cu tat-su,
si i-o fi cazut peste picior un bustean, cum i-a cazut lui tat-su? Dar daca o fi umblat cat a
umblat el prin targ astazi?

Si daca a schimbat banii pe un galben, ca sa-l duca de pus in salba unei fete ca Salomia?)… Si
aducandu-si aminte de o vorba auzita de mai multe ori de la tat-su: (de banul nemuncit nici

praful nu s-alege), inainte de a atipi in caruta isi zice ca el chiar de nu l-ar intreba nimeni,
daca i s-ar intampla sa gaseasca o punga cu bani, ar duce-o la primarie ori la domnul sef
de jandarmi.

Cine i-a auzit gandul de i l-a implinit asa de curand? Ca la patru zile dupa asta intocmai asa i
s-a intamplat. Erau cu totii la porumbiste, taiau cocenii. La un timp tat-su zice:

– Ma Niculaita, era vorba sa dregi usa de la podul sopronului si n-ai dres-o. Pana diseara, in
patru ceasuri, eu zic sa faci una noua…

– Fac. – Bratele noastre ne ajung aici sa dam gata si sa incarcam pana diseara. – Asa e.

Si Niculaita pleaca; si ca sa ajunga mai degraba acasa, o taie prin prunii boieresti, sare parleazul
din dreptul crucii Caminarului, o cruce inalta de piatra in marginea soselei, o coboara la stanga

pe sosea; si cum umbla pe poteca din margine drumului, vede jos, dinaintea lui, un portofel de
piele neagra… Il ridica, il deschide si vede, si in buzunarul din dreapta si in buzunarul din stanga
al portofelului, hartii de bani, hartii multe, cate n-a vazut neam de neamul lui…

Se uita de jur-imprejur: nimeni… Mult la ganduri nu sta si o porneste; dar, in loc sa tie drumul
spre casa, sare alt parleaz si se indreapta spre resedinta jandermeriei.

Mergand asa, zambeste gandindu-se: (De! sa nu-l am acum colea in mana si sa spui la lume
c-am gasit un portofel cu bani, ar zice ca mint). Oamenii sunt dusi la treburi; se intalneste numai
cu copii mici, n-are cu cine vorbi…

Ajunge la resedinta, deschide usa. Domnul sef e singur in odaia din dreapta. Tolanit pe pat,
citeste o gazeta. Din fund se aude cantand un glas de femeie. E glasul cucoanei Steluta, ibovnica
domnului sef. O fi lucrand ceva si canta: (Suspine crude pieptu-mi zdrobeste)…

– Ce e, ma? intreba domnul sef, ridicand ochii de pe gazeta. – Uite, domnule sef. Venind p-ici pe
sosea – ca m-a manat taica acasa, sa dreg usa de la gura sopronului – si asa, am dat prin prunii

boieresti si am sarit parleazul din dreptul crucii Caminarului, si cum umblam asa, vaz jos o
tomoasca neagra. Zic: (Ce sa fie aia?) Si cand m-aplec, uite ce gasii: portofelul asta cu bani de
hartie multi.

Si am venit de vi l-am adus dumneavoastra ca trebuie sa se arate pagubasul. Domnul sef se uita
de mai multe ori, cand la flacau, cand la banii din portofel si dupa o lunga tacere intreaba:

– Mai era cineva cu tine? – Nimeni. – Ai spus la altii? – La nimeni. Am venit p-ici pe poteca din dos,
drept la dumneavoastra.

Domnul sef tace, apoi: – Ia asculta, ma Niculaita, parca asa te cheama… – Asa. – Sa nu mai spui la
nimeni, pana nu s-o ivi pagubasul, ca te aude spunand cum e portofelul si se scoala vreunul si

zice ca el l-a pierdut, fara sa-l fi pierdut el. Nici ma-tii nici lu tat-tu sa nu le spui pana nu se arata
pagubasul, auzi? – Auz!

– Bine ai facut ca l-ai adus, bravo! Esti baiat cinstit. Si sa stii c-o sa spui eu pagubasului sa te
cinsteasca frumos.

Niculaita o porneste spre usa; dar cand e in prag, domnul sef, gandindu-se la procesul-verbal
ce va trebui sa dreseze, il mai intreaba:

– Cum te cheama pe tine? – Gropescu Niculae. – Carte stii? – Stiu…

Ramas singur, domnul sef scoate hartiile din portofel, le numara de vreo trei ori: sunt cinci mii
patru sute de lei in hartii de cate o suta, incolo nimic. Isi scoate tabacherea, isi face o tigara, o

fumeaza dus pe ganduri, se inchina a mirare si, inainte de a incepe sa scrie, se lasa cu scaunul
pe spate si striga:

– Steluto! Dar Steluta canta si n-aude. Domnul sef se scoala si striga din pragul odaii mai tare:

– Steluto! – Ei? face Steluta, ridicand ochii de pe bluza la care lucra. Dupa ce domnul sef i-a
povestit istoria toata, dupa ce i-a aratat banii, au ramas amandoi amutiti…

Gandindu-se la bluzele de matase, la jachetele, la palariile, pe care si le-ar fi putut cumpara
dumneaei pe atatia bani, cucoana Steluta a zis intr-un rand: (Cum nu-i gasii eu, Doamne!?)

Si iar a tacut si i s-a dus gandul la ifosele primaresei si ale Irimeascai, care se uitau la ea de sus…
intr-un tarziu a intrebat:

– Ala de-i zice (Niculaita Minciuna?) Si iar dupa o tacere: Si zici ca nu l-a vazut nimeni? Dar
domnul sef s-a uitat in ochii ei si n-a raspuns nimic…

In vremea asta Niculaita se si apucase de lucru si scotand cu clestele cuiele usii celei vechi
se gandea ca maica-sii si lui tata-sau tot trebuie sa le spuie, n-are incotro.

– Ce lucrezi acolo, ma Niculaita? Baiatul ridica ochii, in care a inflorit un zambet de fericire
de la intaiul sunet al glasului care-l intreaba si vede pe Salomia.

E urcata pe un bustean cu bratele pe gard. Vantul ii flutura-n parul auriu si ochii ei verzi, ca
apa adanca si limpede la umbra, zambesc a batjocura.

– Dreg usa de la podu sopronului, raspunde Niculaita, si se gandeste: (Nu, ei nu-i spui, ca nu
ma crede si o sa spuie la altii razand de mine. Mai bine sa afle singura de la altii, cand s-o ivi
pagubasul)…

S-a ivit pagubasul. E colo, pe linia satului, in mijlocul multimii de femei si de copii adunati in
jurul lui. Calaretul care a trecut adineauri in buiestru, ala e pagubasul.

Salomia, care, de pe busteanul pe care era urcata, vede copiii alergand intr-acolo, se coboara
si da fuga la poarta zicand:

– Nu-s ce s-a intamplat pe linie, ca vad ca dau copiii fuga-n sus. Niculaita isi lasa lucrul si iese si el
la poarta. O femeie care vine dintr-acolo il dumireste:

– E un negustor care cica a pierdut o punga cu bani si intreaba daca n-a gasit-o cineva. Niculaita
se duce grabit intr-acolo, isi face loc printre copii si, ajuns langa negustor, il atinge de brat si-l
intreaba:

– Cum era punga dumitale? – Un portofel de piele neagra, zgariat intr-un colt, portofel de-alea
care se indoieste asa, cu doua buzunare…

Niculaita zice cu simplitate: – L-am gasit eu adineauri langa crucea Caminarului si l-am dus la
domnul sef de jandarmi.

Negustorul pare nebun de bucurie, nu stie ce sa mai zica. Si pe cand femeile se crucesc de
mirare, pleaca cu flacaul spre resedinta jandarmeriei, cu droaia de copii dupa dansii.

Miscarea neobisnuita in Magureni. Lume adunata la primarie… Se asteapta sosirea domnului
procuror, care vine sa ancheteze cazul la fata locului; si sosirea autoritatii se asteapta cu

nerabdare, ca sa faca odata lumina in aceasta afacere incurcata, care tine lumea in nedumerire…
Ciudata imprejurare! Alaltaieri, marti, pe la toaca, s-a ivit in comuna domnul Nita Andreescu,

de tine in taiere padurea Colfescului, intreband din om in om, daca nu cumva i-a gasit vreunul
un portofel cu 5400 de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineata, cand trecea spre vale.

Si pe cand intreba niste femei din catunul Manga, s-a pomenit cu Niculaita, feciorul Gropescului,
ala de-i zice (Niculaita Minciuna), ca l-ar fi gasit el in dreptul crucii Caminarului, ca l-ar fi dus la
tactul jandarmeriei si l-ar fi dat in mana sefului; iar seful cica habar n-are.

Pagubasul nestiind ce s-aleaga din aratarile baiatului si din tagada sefului, s-a plans procurorului,
care trebuie sa pice…

Si iata-l soseste, singur, numai cu grefierul. Capitanul de jandarmi, care trebuia sa-l insoteasca,
lipsea, dus la Bucuresti. Trage la primarie, unde-l asteapta pagubasul; se supara ca nu sunt veniti
nici seful de jandarmi, nici baiatul care zice c-a gasit banii;

da porunca sa trimeata numaidecat dupa ei; iar pana la sosirea lor, cere lamuriri de la primar, de
la notar, de la perceptor.

– De! domnule procuror – vorbeste primarul – stiu eu ce sa zic? Asta vorbim si noi intre noi de
alataieri… Sa minta seful!… De!… Suma mare… cinci mii patru sute de lei… Banul e ochiul dracului…

Te pomenesti… Dar iar ma gandesc: sa bagi pe un om in puscarie asa, pe vorba unui zanatic…
– Cum zanatic? intreaba procurorul. Raspunde notarul: – Pai sa vedeti, domnule procuror, baiatul
asta e cam asa… cum sa zic?

– Cum il cheama? – Niculaita Gropescu, dar lumea ii zice (Niculaita Minciuna). – De ce? – I-a scornit
asa o porecla.

Procurorul, din ce in ce mai intrigat si nerabdator, intreaba: – Pe cine ati trimis dupa ei? – Am trimis
un vatasel; dar iata ca vine seful. Daca binevoiti sa-l ascultati.

Domnul procuror binevoieste. Usa se deschide si domnule sef intra, scoate capela, o tine cu mana
stanga, lipita de sabie; si, alaturand calcaile zornaitoare, zice uitandu-se drept in ochii procurorului:

– Traiti! Autoritatea superioara il examineaza de sus pana jos. Constata ca e acelasi barbat voinic,
oaches, de toata frumusetea in uniforma cu intreite galoane. Il cunoaste demult, si-l intreaba:

– Ce e, Albescule, cu chestia banilor? Domnul sef zambeste, dar cu masura (a! cucoana Steluto,
mestera profesoara esti!) si raspunde:

– De! domnule procuror, daca credeti dumneavoastra ca sunt eu in stare de asa ceva – si ca trebuie…
Dar domnule procuror a venit sa ancheteze; si dumnealui cand vine sa ancheteze, nu-i place vorba
multa.

Dumnealui, cand cel caruia ii pune vreo intrebare, nu-i raspunde scurt si se lungeste la vorba, i-o
taie. Din experienta dumnealui de doi ani a constatat ca asta e cea mai buna sistema. (Altfel nu mai
ispravesti niciodata). De aceea taie vorba sefului si chiar il instiinteaza:

– Mie, te rog sa-mi raspunzi scurt. Unde erai cand a sosit pagubasul la resedinta jandarmeriei?
– Eram acolo. – Sa vie Andreescu. Pagubasul Andreescu vine de afara. Procurorul il intreaba:

– Unde ai gasit pe domnule sef, cand te-ai dus la jandarmerie? – Sa vedeti, domnule procuror…
dupa ce m-a intrebat baiatul cum era portofelul meu si am spus ca era negru, cu o zgarietura la un
colt…

– A! pardon, pardon! Mie ieri la parchet mi-ai spus ca baiatul ti-a spus dumitale intai cum era
portofelul. Acum zici ca dumneata i-ai spus lui… Uite ici in procesul verbal…

– Sa vedeti, domnule procuror… – Ce sa vaz? Mie te rog sa-mi raspunzi scurt, el ti-a spus dumitale
intai cum era portofelul ori dumneata lui?

– Eu lui. Notarul instiinteaza pe domnul procuror c-a sosit baiatul; si domnul procuror, care e foarte
curios sa-l vada, spune pagubasului si jandarmului sa astepte afara, si da porunca sa i se aduca
baiatul… Baiatul intra.

E tras la fata, cu o frunte larga, sub care sclipesc doi ochi negri, in care tremura parca o licarire de
friguri… Altfel foarte curatel!…

Vataselul isi explica intarzierea: – Nu vrea sa vie, sa traiti, domnule procuror. Abia l-am adus.
– De ce nu vreai sa vii, mai baiete?

Niculaita ridica din umeri… A! de marti dupa pranz s-au petrecut multe, pe care nu le-ar putea
povesti cu sir Niculaita. Mai ales cele petrecute pe dinauntrul lui. Toate tremura, sclipesc si se sting
nestatornice ca fulgerile.

A ajuns la jandarmerie cu pagubasul si cu alti oameni dupa ei, intre care parca si primarul… Si a zis
zambind: (S-a gasit pagubasul, domnule sef‘… Si seful a zis mirat: (Care pagubas?)… Si el s-a uitat bine
sa vaza daca vorbeste cu seful, si a zis:

(Pagubasul cu portofelul de l-am gasit langa crucea Caminarului… de vi l-am adus adineauri)… Si seful
a zis: (Ce, ma, visezi?)… Si el s-a uitat la lume si s-a pipait si a zis iar… (Adineauri cand canta cucoana
Steluta pe palimar)…

Si domnul sef a racnit: (Ce, ma, esti nebun?…) Si el atunci a simtit ca parca i se rupe ceva in cap,
inauntru, si a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: (Domnule sef, ori te poarta cum ti-e vorba,
ori vorbeste cum ti-e)…

Si domnul sef l-a plesnit cu pumnul peste gura de l-a poditit sangele. Si pe urma nu mai stie, pana
unde a venit ma-sa si cu mama Paraschiva care-i descanta si-i da sa bea apa dintr-o oala noua… Era
pe prispa casei…

Alaturi era parca nea Parvu Miu si cu mos Grigore, vorbeau cu tat-su… Mos Grigore-l intreba: (Dar tie
si ma-sii cum de nu v-a spus nimic? cum n-a dat fuga sa va spuie intai voua?)… Nea Parvu a zis:

(Cu ei nu s-a intalnit, n-auzi? Dar fii-mi cum de nu i-a spus nimic, c-a vorbit cu ea dupa aia?)… Si s-a
intors nea Parvu cu fata spre gard si a intrebat: (Asa e, Salomio?) Si Salomia era urcata pe bustean
langa gard, se uita speriata si a raspuns: (Asa e)…

Si el s-a sculat si a racnit odata: (Uite aici, cu mainile amandoua l-am tinut – ca lemnul sa i se usuce
mainile!) si pe urma iar nu mai stie… Parca a venit ieri primarul si notarul si s-a dus cu ei de le-a aratat
unde a gasit portofelul, pe unde a sarit parleazul, pe unde a dat, pe unde s-a intors.

Astea tot le mai zareste Niculaita, ca sunt lucruri traite, vazute si auzite. Dar ce nu mai poate zari, e
treptata pierdere a simtului realitatii pe care i-a adus-o indoiala, neincrederea tuturora… si indignarea
sefului, care nici n-a mai putut sa se stapaneasca…

Sunt cateva ceasuri de cand nu mai e asa de sigur c-a gasit in adevar banii… Venind pe drum cu
vataselul, se silise sa-si oranduiasca gandurile si sa spuie cum s-a intamplat, de la inceput…

– N-auzi, ma baiete – intreaba a doua oara domnul procuror – de ce nu vreai sa vii? – De!… – Cum de!?
Faci o para contra unui om; viu eu, procurorul, sa cercetez faptul; trimit dupa tine si nu vrei sa vii? Ce fel
de socoteala e asta!?

– De!… – Cum te cheama? – Gropescu Nicolae. – Nu-ti zice lumea (Niculaita Minciuna?)

La asta nu se mai gandise Niculaita. Asa e!!… Lui ii zice (Niculaita Minciuna!) Vezi dumneata!?… – N-auzi
ce te intreb? iti zice lumea (Niculaita Minciuna?)

– Mi-o fi zicand. – Cum (mi-o fi zicand?) iti zice; spune toata lumea. De ce? – De!… – Iar (de!)… in sfarsit…
Spune cum e cu chestia banilor?

Baiatul se codeste: se sileste sa-si adune mintile risipite… Vrea s-o ia de la inceput, cum si-a facut planul
venind cu vataselul…

Se freaca cu mana pe frunte, inghite in sec… Procurorul asteapta… – Uite, domnule… Cand mi-a dat mie
brutarul…

– Care brutar? – Brutarul de i-am vandut lemnele in unsprezece lei, azi se-mplineste o saptamana…
– Ce-mi tot indrugi mie de brutar?… Ce are a face brutarul?

– Sa va spui. Si Niculaita tace si iar se sileste sa-si adune mintile care se amesteca… Domnul procuror
se uita cu luare-aminte la tremurarea mainilor baiatului, la privirea lui ratacita; si cum e om bun la inima

si milos, si cum a inceput sa inteleaga, dupa ce se uita in ochii primarului si ai notarului, zice bland:
– Spune. – Cand mi-a dat mie banii brutaru’… de m-a manat taica la targ cu lemnele… si am vazut
stelele… Niculaita tace.

– Spune. – Ca intai a vrut sa-mi dea numai zece lei si jumatate, dar pe urma… Ghitica al popii mi-a scornit
mie porecla, ea el nu crede ca ia barzaunul paianjeni…

In capul domnului procuror s-a facut lumina deplina. Nu mai incape indoiala. Se vede cat de colo.
Deci, ca sa nu piarza vreme multa, il opreste din povestire si-i zice sa mai astepte afara. Dupa ce baiatul
a iesit, zice celor de fata:

– Bietul baiat. – Eu ce va spuneam, domnule procuror? zice notarul. Procurorul sta pe ganduri. Se
gandeste matur!… Aseara, la club, unde se vorbea de acest caz, Mitica Ionescu, avocatul, zisese:

(Te pomenesti ca reclamantul n-a pierdut nici un ban si-si pregateste vreun faliment)… Si cazuri de
astea cunostea destule domnul procuror… Nu mai departe, cazul de deunazi cu Daradan…

Dar atunci baiatul? Dar asa e… baiatului ii spusese o femeie ca un om a pierdut un portofel pe
care-l cauta. Asta a marturisit-o pagubasul de ieri; iar cum era portofelul a marturisit adineauri
pagubasul, ca i-a spus-o chiar el…

Dupa matura gandire, domnul procuror face: (hm) si intreaba pe primar. – Cat e d-aici pana la spitalul
din Dalgeni?

– Patru kilometri. – Spune birjarului sa inhame caii si sa se duca un vatasel cu scrisoarea pe care o
s-o scriu eu acum, s-o dea doctorului… Sa-i spuie si din gura ca-l astept aici, sa vie neaparat…

Si domnul procuror scrie repede: (Doctore draga… Urca-te in trasura si vino imediat pana aici… Un caz
curios de autosugestie, de telepatie, de pseudomanie. Cum insa nu vreau sa-mi asum singur

responsabilitatea, am neaparata nevoie de avizul unui om competent ca dumneata. La revedere.
Vino neaparat ca am sa-ti povestesc ceva nostim despre Nineta).

Tatal lucreaza la gluga de coceni. Mama, uitandu-se din cand in cand spre prispa, matura prin
batatura: sa fie curat, ca vine popa Aleeu. I-a povatuit lumea sa cheme popa sa citeasca o molifta…

Descantecele mamei Utii nu mai ajuta la nimic, si mai rau il indarjeste vorba ei blanda: (Niculaita
mama, nu te mai gandi la banii aia, maica… o fi fost vreo vraja… ti s-o fi parut – farmece fir-ar pe
pustii locuri).

Niculaita sta pe prispa casei tinandu-si intre palme tamplele care-i zvacnesc si se gandeste si nu
poate sa-nteleaga, de ce i-au bagat degetul in gura si doftorul si domnul procuror.

Cum o sa priceapa Niculaita, cand nici ceilalti care erau de fata n-au priceput?…

Doctorul, dupa primirea scrisorii procurorului, luase cu dansul volumul de medicina legala al lui
Vibert si pe tot drumul citise partea referitoare la cazurile de pseudomanie, atat de frecventa la
copii, si vazuse ca e o manie care se vindeca, daca nu cumva e o prima manifestare a unei nebunii
care are sa progreseze.

In speta, dupa ce ascultase pe baiat, pe ceilalti oameni, intre care si pe mos Grigore, venit si el la
primarie, isi facuse convingerea deplina. Nu mai incapea nici o indoiala ca era vorba de prodromele

unei alienatiuni in toata regula: vorba fara sir, oarescare temperatura, halucinatii, lighioni, pisica pe
care o aude ciripind, caz tipic… De aceea, dupa ce sfatuiesc pe parintii baiatului sa se poarte bland

cu dansul, aducandu-si aminte de o dovada peremptorie, chemase din nou pe baiat, il pusese sa
caste gura si, pipaindu-i cerul gurii cu degetul aratator, zisese procurorului: )Uite, baga degetul si

pipaie… mai la stanga… Simti o protuberanta a palatului?) )Da), raspunsese procurorul complet
edificat. Aceasta ultima dovada, venita dupa explicarile doctorului, ilustrate cu citatiuni din autorul

la-ndmana, risipisera toate indoielile domnului procuror. Urcandu-se in trasura, se felicitase de
admirabila idee ce avusese de a trimite dupa doctor si, induiosat de vadita si zgomotoasa

deznadejde a pagubasului, dase porunca primarului, notarului, sefului, incet, ca sa nu fie auzit de
grupul de oameni, care stau mai departe: )In orice caz, voi supravegheati. Vedeti daca vreunul face
cheltuieli mai mari decat de obicei…)

Niculaita sta pe prispa dus pe ganduri, cu tamplele intre maini… Deodata sare in sus… Si-a adus
aminte ca jumatatea de coala din care facuse fisicile, i-a ramas in buzunarul cojocului…

Si i se pare ca aceasta ar fi cea mai puternica dovada de gasirea banilor. Da fuga in odaie si cauta
prin buzunare, cauta… Si negasind hartia iese in curte si incepe sa strige la surori… prinde pa
frati-su Ilie si-l bate peste maini:

– La ce mi-ai umblat in buzunarele cojocului? La ce, hai, la ce umbli in ale mele?… Copilul tipa. Mama
cheama in ajutor pe barbatu-sau si amandoi il cuprind, unul de-o mana, altul de alta. Dar el injura
cu ochii tulburi si se zbate…

De pe prispa casei de alaturi, Salomia se uita cu groaza, inchinandu-se. In asa stare il gaseste popa
Alecu. El a mai vazut de astea si, stiind puterea de vindecare a rugaciunii, isi petrece patrafirul si
incepe sa citeasca:

(Dumnezeului sa ne rugam, Dumnezeul Dumnezeilor si Domnul Domnilor, facatorul cetelor de foc si
lucratorul puterilor celor fara de trup, mesterul celor ceresti si al celor pamantesti, pe carele nimeni
din oameni nu l-a vazut, nici poate sa-l vaza)…

Niculaita suspina adanc si zice cu amaraciune: – Lasati-ma. Parintii il lasa si el se duce de se asaza
cuminte pe prispa… De acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citeste popa, restul se
pierde intr-un murmur usor:

(blestemu-te pe tine duh necurat ca Savaot… si cu toata… Adonai…. Eloi… blestemu-te pe tine…
adancurile cele de pre sub cer… blestemu-te… Gomorenilor… si cu piatra de pucioasa l-a ars…
blestemu-te… teme-te, fugi, fugi)…

Niculaita nu mai poate dormi; iese in curte. E seara tarziu… Macar ca bate un vant rece, cerul e
limpede sticla. Luna scapata, acolo, peste crestele prunilor boieresti. Vantul face sa tremure asa
sclipirea stelelor?…

Si cum sta Niculaita asa in curte, langa gardul lui Parvu Miu, se deschide binisor usa vecinului…
coboara treptele o umbra care se indreapta incoace… E Salomia.

O cunoaste si orb de-ar fi, de pe pas. Trece intre casa si gard spre gradina. Acum e la doi pasi
de el. – Salomio! cheama el duios ca un cantec.

Fata da un tipat si se lipeste de paretele casei privindu-l cu spaima. – Salomio, nu-ti fie frica. N…
nu… nu sunt nebun, Salomio… Si nu vreau sa-ti fac nici un rau, Salomio.

Ea se uita cu ochii mari, in care nu mai e nici o umbra de batjocura, ci numai groaza si zice
tremurand:

– Fugi, Niculaita, mi-e frica de tine… mi-e frica de tine!.. Si fuge inspre gradina. Cele doua umbre
care peste un ceas, in fundul gradinii lui Parvu Miu, stau alaturi soptind, sunt Salomia si Petrica a
lui Stan Pasalan.

– Ma, stai binisor… Sa stii ca ma supar. Ce ciorile! Prea ma strangi tare… Ce, eu sunt de fier?
– Ba nu esti de fier, esti de carne, trupsorul tau e carne… si numai sa-l mangai as vrea!

Dar cand te cuprind in brate, parca tot mi-e frica sa nu mi te fure altul, si atunci imi vine sa te
strang, sa te fac mica, sa…

– Ia! – Ce e? – N-ai auzit!? – Parc-a oftat cineva.

Asculta amandoi cu luare-aminte; dar nu se aude decat vantul. – Ti s-a parut.

Nu i s-a parut, dar femeia aude mai de departe… Cel care a oftat acum se duce repede. Incotro
se duce, il mana niste cuvinte auzite de mai multe ori, dar auzite unde?… La scoala? La biserica?…

Cuvinte care dominau in partea intunecata a mintii lui si care acum cateva ceasuri au iesit la lumina,
si-i suna mereu la ureche: (Veniti cu mine cei osteniti si impovarati si eu va voiu odihni pre voi…)

Il cheama cuvintele acestea de colo, din culmea pe care sta ridicata crucea Caminarului… Ajuns sub
cruce, isi descinge betele de la brau, le saruta si plange, plange… Apoi se uita in sus si de jur-imprejur.

Tremura stelele. Sufla vant rece… Nu mai sunt nici lacuste, nici greieri… au murit de frig… Du-te cu bine,
Niculaita, si Dumnezeu sa te ierte…

Peste o saptamana, cand gandaci de care n-a vazut niciodata Niculaita, ii vor manca ochii lui negri,
frumosi si iscoditori, se vor gandi si vor vorbi despre dansul fiecare dupa cum se va pricepe.

Cuconu Epaminonda, ca vrednic urmas al lui Platon si al lui Aristot, va explica proprietarului, care va fi
citit in gazeta ca la mosia dumnealui s-a spanzurat un baiat:

– Da, da, a lui Andrei Gropescu… Era nebun saracu. Daca va aduceti aminte, un baietel frumusel… udata
la Simpetru, la impartirea de premiile… Tocmai me vurbeam cu nevasta… Eu crede invatatura l-a
zmintitu… De la fasolica lui tat-su’ udata la invatatura multa, asta adute utrava in sindzele…

Proprietarul, dupa matura gandire, o sa raspunza: – Asta asa e.

Salomiei o sa-i fie urat, uitandu-se in curtea de alaturi, de unde va lipsi cu cine sa-si treaca vremea
pana la intalnirea cu Petrica…

Neica Andrei, uitandu-se la gramada de bulumaci de sub sopron, o sa se gandeasca cu durere ca
zabrelele nu sunt ispravite toate si c-o sa trebuiasca sa duca iar in pod sculele lui mos Sandu…

Iar biata mama lui Niculaita o sa se bata cu pumnii in cap pe prispa casei, jelindu-se:

– Ca era bun si bland si nimanui nu-i facea niciun rau… ca daca ii ziceam sa taie o pasare, zicea:
(Da-o, maica, lui mos Grigore, ca eu nu pot)… Lume, lume, ticaloasa…

Dar ori ca si-ar zice ei ticaloasa, ori c-ar zice lumii, dreptate n-ar avea. Ca ea ce vina are? Iar lumea
de doua mii de ani tot s-a indreptat. Ca azi oamenii, daca nu esti la fel ca dansii, nu te mai rastignesc

ei cu cruzime, ci (mai ales daca nu le esti o prea mare primejdie), te aduc fara multa rautate, ba poate
chiar cu compatimire, sa te rastignesti singur…

Niculaita Minciuna poveste citeste in continuare povesti pdf