16. Moara Cu Noroc capitolul XVI
carte pdf de Ioan Slavici
Mai nainte de a pleca, Ghita il cautase pe Marti, ca sa-i dea de lucru, insa nu l-a
putut gasi in pripa si nu avea destula rabdare ca sa-l caute mai cu dinadins. El se
departa dar in graba, ca omul care nu are timp de pierdut.
In urma, catva timp dupa ce plecase, privind in urma sa, el vazu caruta in drumul
de tara, dar nu putea sa-i treaca prin gand ca in acea caruta sunt oamenii pe care
ii lasase la carciuma, fiindca acestia venisera calare.
Cu toate aceste, el incepu a se nedumeri. Sosind, in sfarsit, aproape de Ineu, el il
gasi pe Marti in drum. Ungurul plecase sa-l vesteasca pe Pintea despre cele ce se
petrec la Moara cu noroc.
Ghita ramase catva timp buiguit, ca lipsit de simtiri. Dar ce sa fac, isi zise el in
cele din urma, daca Dumnezeu nu mi-a dat gandul cel bun in ceasul potrivit? Daca
e rau ce fac, nu puteam sa fac altfel.
Si de aici inainte el simtea ca Ana e pierduta si nu se mai gandea decat la
razbunarea lui.
Insa niciodata nadejdea nu piere cu desavarsire din sufletul omului, si asa, el tot
isi mai zicea: Si daca totusi s-ar intampla sa ma intorc la timp… De aceea el
grabi.
El sosise inca din vreme cu Marti, cu Pintea si cu alti doi jandarmi in preajma Morii
cu noroc, dar temandu-se ca nu cumva Lica sa ii zareasca si sa fuga de la carciuma,
ei descalecara in culmea dealului si se hotarara sa astepte intunecimea, ca sa se
poata apropia pe nesimtite.
Ghita, galben la fata, ca si cand i-ar fi secat tot sangele din vine, statea intins pe
pamant, culcat pe branci, privind tinta si cu ochii insetati in vale.
– Tare om esti tu, Ghita, grai Pintea pe ganduri. Si eu il urasc pe Lica; dar n-as fi
putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l
prind.
– Nevasta, raspunse Ghita, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit sa iau eu
pe Uta la casa mea, caci numai Uta a stricat-o, adause apoi intr-un tarziu, asa
pentru dansul, si iar tacu si astepta cu incordare caderea intunecimii apropiate.
Deodata el sari ca iesit din fire in picioare.
– Ne-au zapsit! striga el. Iata-l calare. Pleaca! A fost singur, singur cu dansa! Sariti
pe cai! Dupa el! Sfinte Doamne, cainii pe care i-am pus la casa mea ca sa ma apar
de el, cainii mei ma vand si-l scapa din mana mea!
Cand rosti cele din urma cuvinte, ei se aflau toti patru calare, porniti de-a
curmezisul peste coaste drept in urma lui Lica. Dar ei inaintau mai anevoie la vale
decat Lica la deal, caii lor nu se puteau masura cu murgul lui Lica, si asa
departarea crestea mereu intre urmarit si urmaritori.
Ajunsi in preajma satului, ei il pierdura din vedere si se oprira zapaciti.
– Dati voi la dreapta, grai Pintea, ca noi dam la stanga; ocolim satul si apoi ne
intoarcem ca sa vedem daca nu cumva s-a oprit aici, fiindca pe vremea asta unde
dracu sa se duca!…
– Ei! ce mai vorba! L-am scapat, si socoteala curata, raspunse Ghita razand. Voi
mergeti mai departe; eu ma intorc acasa sa-mi inchei socoteala cu dansa.
Graind aceste, el smuci fraul calului si se intoarse la vale, drept spre Moara cu
noroc.
Ana, care petrecuse tot timpul acesta plangand, se ridica si isi sterse lacrimile din
fata cand auzi copitele calului batandu-se de pietrisul de dinaintea carciumii, apoi
inima incepu sa-i bata tare.
Dar mai trecu mult timp la mijloc pana ce el intra. Descalecand, el socoti ca
trebuie sa-i dea calului fan, apoi ca trebuie sa-l stearga de sudori si sa-l acopere cu
o cerga, iar dupa ce le facu toate aceste, el ramase catva timp in usa grajdului, isi
dete seama despre cele ce voia sa faca, apoi isi lua palaria din cap, isi facu de trei
ori cruce si pleca spre carciuma.
Intrand, el inchise usa in urma sa, o incuie si arunca cheia intr-un colt.
Ana se cutremura in tot trupul, apoi se indrepta, se dete un pas inapoi si grai
inecata:
– Nu vreau sa mor, Ghita! Nu vreau sa mor! urma ea tare, si se arunca in
genunchi la picioarele lui. Fa ce vrei cu mine, dar nu ma omori.
Ghita isi dete trupul inapoi, se pleca, ii apuca cu amandoua mainile capul si privi
dus in fata ei.
– Nu-ti fie frica, ii zise el induiosat; tu stii ca-mi esti draga ca lumina ochilor!
Nam sa te chinuiesc: am sa te omor cum mi-as omori copilul meu cand ar trebui sa-l
scap de chinurile calaului, ca sa-ti dai sufletul pe nesimtite.
– Dar de ce sa ma omori? zise ea agatandu-se de bratele lui. Ce- am pacatuit eu?
– Nu stiu! raspunse el. Simt numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca
nu mai pot trai, iara pe tine nu pot sa te las vie in urma mea. Acu, urma el peste
putin, acu vad c-am facut rau, si daca n-as vedea din fata ta ca eu te-am aruncat
ca un ticalos in bratele lui pentru ca sa-mi astampar setea de razbunare. Daca mai
adineoara l-as fi gasit aici, poate ca nu te-as fi ucis.
Ana se ridica si privi ca trezita din somn la el.
– Unde ai plecat tu? intreba ea.
– M-am dus ca sa-l aduc pe Pintea, pentru ca sa-l prindem aici pe Lica cu serparul
plin de galbenii luati de la arandasul. El e omul de la care am primit hartiile pe
care gasisesi tu atunci noaptea semnele.
– Ghita! Ghita! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? zise ea inabusita de
plans, si-l cuprinse cu amandoua bratele.
Afara se auzi tipatul unui huhurez, apoi iar se facu liniste. Ghita incepu si el sa
planga, o stranse la san si ii saruta fruntea.
– Pentru ca Dumnezeu nu mi-a dat gandul bun la vreme potrivita, zise el, si
deodata se intoarse spre usa.
Afara se auzeau pasi, si peste putin cineva incerca sa deschida usa.
– Pintea cu jandarmii! sopti barbatul scotandu-si cutitul din tureac. Ano! fa-ti
cruce! fa-ti cruce, ca nu mai avem vreme.
– Sariti, ca ma omoara! sariti, mai oameni! striga nevasta luptandu-se cu el,
sariti, sariti!
Cand usa cazu sfaramata din tatani si Raut se ivi cu Lica in ea, Ana era intinsa la
pamant si cu pieptul plin de sange cald, iara Ghita o tinea sub genunchi si apasa
cutitul tot mai adanc spre inima ei.
– Da foc! zise Lica, si Raut isi descarca pistolul in ceafa lui Ghita, care cazu inapoi
fara sa mai poata afla cine l-a impuscat.
Nemaisimtind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti sa se ridice.
– Tu esti, Lica, tu? gemu ea cu ochii tintiti la el. Vino si ma ridica.
Cand Lica se pleca asupra ei, ea tipa dezmierdata, ii musca mana si isi infipse
ghearele in obrajii lui, apoi cazu moarta langa sotul ei.
Lica se ridica iute si incepu sa-si stearga sangele de pe obrajii zgariati, sa-l stearga
fara de astampar, ca si cand mana ei ar fi otravita, apoi isi lua serparul de la
piciorul patului si il incinse.
– Voi cautati ca trebuie sa gasiti bani multi in casa, le zise dupa aceste, si cand
socotiti ca eu ma apropii de Fundureni dati foc pentru ca sa pot privi carciuma
arzand, de la Fundureni, dimpreuna cu satenii. Tu, Raut, vii pe cealalta cale la
Ineu, iar tu, Paune, te intorci la Sicula.
Toate aceste el le zise iute, ca si cand i-ar fi fost groaza sa mai stea sub acest
acoperamant si stergandu-si mereu cu maneca la fata, iar dupa ce isi dete astfel
poruncile, se departa spre sirul de rachite, unde-si lasase calul.
Murgul facuse prin ploaie calea pana la Fundureni si iar o data inapoi; era obosit si
se culcase.
Asta era un semn rau pentru Lica, fiindca el inca in noaptea asta trebuia sa mai
faca tot pe acest cal obosit drumul pana la Ineu, cu inconjur si pe drumuri rele, pe
la Fundureni.
Iara zgarietura din fata il ustura si-l facea mereu sa se intrebe: Ce vor zice
oamenii daca ma vor vedea zgariat la fata si muscat la mana?
Murgul nu voia sa se ridice, apoi nu voia sa plece, ci statea zgribulit in loc, apoi nu
voia sa o ia la treapat, iar deodata el isi aduna toate puterile, o rupse la fuga
incordata si o tinu asa cale de cateva impuscaturi, apoi cazu frant la pamant, incat
isi arunca stapanul cat colo intre cioate.
Acu m-a ajuns mania lui Dumnezeu! grai Lica dupa ce se ridica anevoie de la
pamant. Ce sa fac eu acum!? Calul meu!? Maine imi gasesc oamenii calul aici, si
eu cu fata zgariata, si carciuma arde.
Inca pe cand plecase de la Moara cu noroc, il apucasera fierbintelile; acum incepu
sa-l treaca sudorile si tremura incat abia mai statea pe picioare.
El se gandi sa-si ia calul si sa-l tarasca pana la rauletul umflat, ca doara o sa-l duca
valurile departe la vale: dar nu avea destula putere. Lua dar saua de pe el, ii lua
fraul din cap si pleca spre raulet, ca sa o ia pe jos pana la Ineu. Rauletul era insa
umflat. Nu-mi pasa! isi zise el hotarat si, aruncand saua si fraul in valuri, intra in
apa. Dar abia facu un pas, doi inainte, si valurile repezi il apucara si il facura sa se
retraga inspaimantat spre mal. El cauta un alt loc de trecatoare mai la deal, apoi
un al treilea, apoi un al patrulea, si asa umbla mereu pe mal, privind neincetat
imprejurul sau spre focul de la Moara cu noroc si stergandu-si din cand in cand
sangele de pe obraji.
Deodata el se opri inveselit in loc. Ghita plecase calare la Ineu, si calul lui trebuia
sa fie la Moara cu noroc, un cal odihnit si luat din grajd, cu care, pe langa tot
inconjurul, putea sosi la vreme in Ineu.
El se intoarse iar la vale, desi era secat de puteri si parca nu se mai simtea destul
de tare a-si tari trupul pana la carciuma cuprinsa de flacari.
In vremea aceasta Raut se departase spre Ineu, Parvu o luase spre Sicula, iara
Pintea, vazand focul la Moara cu noroc, ii lasa pe sateni sa creada ca a trasnit din
cer, si aducandu-si aminte de vorbele lui Ghita, se intoarse drept pe zarea de
lumina ca sa soseasca, daca mai era cu putinta, la vreme.
Cand ajunse la murgul lui Lica, calul ii sari speriat in laturi.
– Un cal?! Murgul lui Lica! striga el sarind din scari. Sfinte Doamne, incotro s-a
dus? Imi scapa, iar imi scapa! La deal n-a putut sa mearga, fiindca l-as fi vazut.
El astepta un fulger, ca sa poata privi imprejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar
Lica se vazu trecand prin zarea focului pe care il pusese la Moara cu noroc, pentru
ca sa arunce vina pacatului sau asupra lui Dumnezeu, facand lumea sa creada ca a
trasnit.
– Stai! striga Pintea tare, incat rasuna toata valea. Uf! Saracul de mine! isi zise
apoi! L-am scapat! Acu fuge.
Asa-i! dar asta data Lica nu mai putea sa fuga si, daca fugea, tot prins era, prins de
mana lui Pintea, prins cu toate dovezile.
El se indrepta incat parea indoit asa de nalt ca mai nainte, privi imprejurul sau, isi
tinti ochii la un stejar uscat ce statea la departare de vreo cincizeci de pasi, scrasni
din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte.
Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului si ramase neclintit si cuprins
de fior in loc.
A scapat! zise el intr-un tarziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni in lume.
Graind aceste, el il apuca pe mort de un picior si il trase dupa sine pana la un
raulet, apoi impinse trupul … citeste in continuare